Trilogia alpină

 Credința ateului este mai mare decât credința unui creștin. Este foarte greu să fii cu adevărat convins că totul a fost creat din nimic, din randomness, în condițiile în care dacă încerci chiar și ceva extrem de simplu, cum ar fi să formezi o frază cu sens aruncând la fiecare pas o literă random din cele 26 (27 plus spațiul) ar dura extraordinar de mult. Inteligența artificială ne spune că ar dura cam 2 luni doar ca să formăm această frază simplă, deci mult succes în a forma random tot universul observabil și neobservabil :) Poate că nu pare că are vreo legătură cu munții, dar eu personal m-am bazat pe credința în Dumnezeu în ascensiunile mele de-a lungul timpului. Mi-am dorit mult să ajung pe cele trei vârfuri importante din Alpi - Mont Blanc, Matterhorn și Eiger, reprezentând o realizare personală important. Chiar dacă ținând cont de standardele de azi, nu mai este nimic excepțional să ajungi acolo... totuși cred că sunt foarte puțini români care se pot ”mândri” că au ajuns pe toate cele trei vârfuri.

N-am mai scris de mult pe blog, e drept că nici nu prea mai citește lumea, dar m-am gândit că ar fi interesant să las aici o mică descriere cu cele trei vârfuri, dar și experiența mea pe toate acestea. Mont Blanc-ul este de departe cel mai ușor dintre cele 3 dar, atenție, nelipsit de riscuri. Toate accidentele din ultimii ani m-au făcut să reconsider un pic atitudinea mea legată de aceste ascensiuni, mai ales din perspectivă creștină. Este OK pentru un creștin să urce munți înalți? N-am reușit să găsesc un răspuns foarte bun. Sincer cred că depinde. Am identificat cel puțin trei întrebări pe care trebuie să ți le pui înaintea unui obiectiv alpin.

1. Care este riscul obiectiv/ hazardul? În momentul de față, hazardul e imens pe Mont Blanc, indiferent de rută. Pe ruta clasică mi se pare absurd să mai mergi acum în iulie-august, la cum tot cad pietre acolo pe Grand Couloir, iar pe Trois Monts sunt tot mai multe crevase urâte, plus un risc de avalanșă (foarte mic, ce e drept) pe Mont Maudit. Dar la cum se tot încălzește prin Alpi, nu știu dacă aș mai vrea neapărat să merg pe Mont Blanc acum, mai ales că nu e nicio realizare din punct de vedere tehnic, efectiv doar trebuie să ai un pic de cardio și să nu cazi în crevase/ să aluneci pe Maudit în caz că o iei pe acolo. Pe Matterhorn moare lumea anual, dar acolo hazardul mi se pare mai mic dacă știi ruta sau mergi cu cineva care știe ruta. E drept că acum nu mai e zăpadă și cad pietre, dar cred ca riscul obiectiv e mai mic acolo pentru cineva cu experiență. La fel și pe Eiger, care poate e cel mai sigur dintre cele trei, în mod paradoxal (fiind cel mai dificil tehnic). 

2. Cât de bine ești pregătit pentru ruta respectivă? Aici în principiu cred că stau destul de bine, am destulă experiență, în special pe stâncă. Pe colțari într-adevăr nu îmi place așa de tare în zone expuse sau cu pantă mare, dar consider că am progresat destul de mult în ultimii ani și mă pot descurca și în zone mai dificile dacă merg cu foarte mare atenție.

3. Câtă satisfacție îți aduce vârful/ traseul respectiv? Aici cred că e cel mai important aspect. De la un punct multe vârfuri devin doar așa, de bifat, caz în care nu știu cât merită asumarea unor riscuri pentru un vârf care nu este foarte relevant pentru tine. Pot înțelege ideea de a face toate cele 82 de vârfuri din Alpi, aș fi ipocrit să spun că nu mi s-ar părea interesant... (momentan am și eu vreo 15-17 bifate, depinde cum le numeri). Dar cred că trebuie multă atenție la vreme și condiții și overall nu știu dacă merită riscul.

Având în vedere aceste aspecte, cred că răspunsurile la întrebări au fost cât de cât satisfăcătoare, cel puțin pentru aceste trei vârfuri mari. Prima mea încercare cu Mont Blanc a fost în 2019, cu un ghid italian și un amic din facultate. Atunci ghidul ne-a întors de la refugiul Vallot, pentru că bătea vântul foarte tare și n-a vrut să își asume să urce cu noi pe creastă. Atunci nu m-am supărat, am ajuns la 4400 pentru prima oară în viață, am fost cât de cât mulțumit, dar privind retrospectiv cred că totuși s-ar fi putut urca pe vârf. De atunci am preferat să nu mai merg cu ghizi din aceștia internaționali, pentru că nu ai niciun pic de variabilitate cu ei - dacă nu e ziua respectivă bună pentru vârf ghinion, ai dat toți banii oricum. Stresul a fost destul de mare totuși, chiar și așa, pentru că auzisem multe de Grand Couloir, ca e un fel de ruletă rusească legată de căderea pietrelor. Cu o seară înainte nu înțelegeam de ce sunt așa de multe fire de păr în supă la refugiu ca să realizez că îmi cădea părul doar când puneam mâna pe el... așa ceva n-am mai pățit de atunci. Am revenit după niște ani alături de Bianca, pe ruta Trois Monts. Am avut un pic de stres și la refugiu la Cosmiques, dar per total a fost chiar ok, era multă lume, n-au fost pericole evidente... Poate un pic pe Maudit a fost să zicem un picuț mai tehnic, dar nimic extraordinar. Am avut echipament chiar extra față de dificultatea traseului, mergând amândoi cu doi pioleți tehnici. La coborâre am mers pe ruta clasică, traversând practic a 3-a oară (și probabil ultima din viața asta dar nu se știe niciodată) renumitul culoar. Culoarul în sine nu este deloc periculos ca și traseu, ai și un cablu de care te poți lega (noi ne-am legat, cu ghidul nu ne-am legat, nu a vrut să își asume) dar din când în când, fără vreo avertizare, cad pietre mari cât niște televizoare din alea vechi. Au murit pe acolo inclusiv ghizi, din păcate... După experiența cu Mont Blanc-ul am vrut să urcăm și pe Matterhorn, dar mi s-a furat pioletul și am considerat acest lucru un semn, motiv pentru care am ajuns doar până la refugiu și înapoi, urmând să venim anul următor.

Din păcate viața nu este mereu așa cum ți-ai planificat-o, Bianca și-a distrus genunchiul într-un accident stupid la sală, la bouldering... 2 ani jumătate și 5 operații mai târziu încă nu poate face coborâri tehnice, dar în rest este 100% funcțională, iarna trecută a dat chiar și câteva viraje la schi, deci sperăm să se refacă (aproape) complet. Din acest motiv am ajuns să merg avându-l drept partener pe Teofil Vlad în următorii ani. Teo este ghid montan național și are experiență de peste 20 de ani în mers pe munte, dar asta nu înseamnă că n-am avut și eu responsabilitate pentru acțiunile mele, pe traseele alpine fiind foarte multe zone în care se merge fără a mai fi asigurat, o cădere a oricăruia dintre noi putând avea consecințe fatale. Cu el am fost pe Matterhorn în 2024 și anul acesta pe Eiger (plus alte vârfuri pe care poate le voi acoperi în alt articol, pentru că ar deveni prea lung :) ). 

Înainte de  Matternorn am fost destul de stresat, poate mai stresat decât înainte de Mont Blanc. Atât Matterhorn-ul, cât și Eiger-ul, mi se par niște vârfuri mărețe, de aceea au și fascinat oamenii atâta timp. Te uiți la crestele lor și te sperie, te gândești că nu se poate să ajungi acolo, e imposibil fizic... Dar pe măsură ce abordezi fiecare secțiune, metru cu metru, realizezi că acolo unde ți se părea o creastă de netrecut apar tot felul de fisuri, prize, și de fapt nu e chiar așa greu. Cam așa este și în viață, de fapt. Unde nu vezi o rezolvare, dacă mergi cu credință înainte, Dumnezeu te poate ajuta să treci chiar și prin încercări care păreau imposibile. Pentru mine întotdeauna aceste vârfuri au reprezentat o experiență spirituală, nu le pot vedea altfel. Tot timpul încerc să mă pregătesc un pic înainte, să merg acolo cât mai ok cu mine și cu Dumnezeu. Pe Matterhon se moare mult, chiar și în ziua în care am fost eu a murit o femeie care a mers singură. Tehnic nu este greu, stânca este bună pe traseul pe care se merge, fiind bătătorit de mii de oameni anual, dar dacă ratezi traseul totul se mișcă și există un risc mare de cădere. Ca și pe Eiger, se potrivește foarte bine asta - Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Drumul bun este unul îngust și nu tot timpul ușor de găsit și de urmat... Per total traseul nu mi s-a părut cine știe ce, reușind să fac cam 8 ore dus întors de la cabana Hornli până pe vărf și înapoi. Traseul a fost parcurs integral din Zermatt, am dormit un pic mai jos, la Schwarzsee, neavând locuri la cabana Hornli, ceea ce a presupus să ne trezim pe la 2:30 dimineața... Din punct de vedere tehnic poate fi parcurs aproape de oricine nu are frică de înălțime și are un fitness suficient de bun. Cel mai rău mi s-a părut fix înainte de vârf, fiind extrem de abrupt și cu zăpadă pe acolo, o cădere fiind fatală. Există totuși destule puncte fixe de asigurare, în cazul în care se dorește. 

Deși atât în 2024, cât și în 2025, mi-am dorit să ajung pe Eiger, vremea n-a ținut cu noi. În Grindelwald în luna iulie plouă cam 18-20 de zile, deci șansele nu erau neapărat de partea noastră, așa că am făcut alte trasee în schimb. Anul acesta am avut o fereastră bună și am putut urca pe vârf. Chiar m-am mirat, 4 zile bune consecutive... de parcă Dumnezeu a zis ”gata, vine David pe aici, câteva zile o să fie frumos”. Am avut emoții destul de mari înainte, mă tot gândeam cum va fi traseul pe sus... Eiger-ul mi s-a părut altceva decât Matterhorn. Dacă pe Matterhorn poate să meargă cam oricine, pe Eiger nu mai merge chiar așa. Trebuie să ai ceva experiență în cățărarea pe stâncă, pasajele fiind semnificativ mai dificile ca și grad și mult mai lungi. Chiar și corzile fixe sunt mai dificile, sunt multe și ajung să te doară brațele de la un punct în colo. Culmea, cea mai grea parte mi s-a părut să ajungem la cabană la Mittellegi. Chiar cu o zi înainte căzuse o scară pusă peste o crevasă, am vazut-o pe fundul crevasei... Așa că a trebuit să o ocolim, ceea ce n-a fost foarte frumos - am mers pe lângă niște ”seracs” (în română cuvântul serac nu are plural), fiind destul de expusă zona. Cu toate acestea am rămas surprins că toți cei 37 de oameni înregistrați la cabană au ajuns pe acolo. M-aș fi așteptat să renunțe măcar o parte. Din fericire am avut condiții foarte bune, complet fără zăpadă, așa că traseul a fost foarte rapid - undeva în jur de 2h40-2h45 până pe vârf, 6h30 în total până la cabana Monchsjoch. Pe urcare am fost un pic în transă, așa, era totul foarte expus și m-am concentrat 100% la traseu, chiar nu am putut să mă bucur deloc de peisaj, nici măcar de vârf, doar voiam să plec cât mai repede de acolo. Coborârea din fericire este mult mai simplă, se poate rapela aproape peste tot, apoi mai urmează o porțiune cu 3 ”jandarmi” care trebuie urcați. Eu nu știu cum i-am numărat, că mi-au ieșit vreo 4-5, începusem să îmi pierd răbdarea. Poate din cauza oboselii, nu știu, dar acolo mi s-au părut cei mai grei pași de cățărare, mai greu decât pe creasta Mittellegi. După se iese pe ghețar și se ajunge la cabană destul de repede. Acolo am mai stat vreo 2 seri ca să urcăm pe Monch și pe Jungfrau, dar las povestea asta pentru altă dată, sunt multe de spus și acolo. Una peste alta, mă bucur că am supraviețuit să spun povestea, Dumnezeu a fost bun cu mine. Mi se pare incredibil că sunt totuși foarte puține fatalități având în vedere dificultatea traseelor, pentru mine e clar o dovadă că Dumnezeu există și are grijă de noi. Pe viitor nu știu totuși ce o să mai fac... Pare că se tot încălzește, cred că mai bine merg pe munți mai înalți și mai siguri, cu ceva noroc (sau ghinion, depinde cum vreți să o luați) în câțiva ani o să facem crestele expuse doar pe stâncă.