Povestea mea cu ultrabalatonul incepe de acum 4 ani. Prin 2016 am facut prima mea cursa de 24 de ore, am reusit un rezultat bun (200km) si mi-am pus in cap sa ma inscriu la 2 curse in 2017 - Ultrabalaton si Spartathlon. Ce inocent si inconstient eram... :) La Spartathlon din fericire nu am fost tras la sorti, dar la Ultrabalaton nu ai nevoie de loterie, se poate inscrie oricine, asa ca m-am dus acolo. In anul ala chiar m-am pregatit pentru cursa - in primele 4 luni din an tin minte ca nu aveam week-end fara sa alerg macar 30 de km, in general chiar 50-60, si cu volum. Din pacate am cam exagerat, am simtit eu pe parcursul anului dureri de sciatica dar nu stiam exact ce e aia, ma gandeam ca ma doare un pic fundul de la efort. Inainte cu 2 saptamani de cursa am facut o mare greseala - mi-am luat-o in cap si am facut un semimaraton in 1:30, am folosit 3-4 geluri cu cofeina, a fost si cald, am fost extrem de stresat legat de rezultat, si am avut un episod nasol de anxietate (pe atunci nu stiam ce e aia, nu te invata nimeni la scoala, nici macar la Vianu, scoala nu te pregateste pentru viata deloc). Am zis ca lesin, si pe fond de caldura mi-a fost si rau fizic, dar psihic am clacat foarte tare si chiar am crezut ca o sa mor, credeam ca imi iese inima din piept pana am realizat ca de fapt era medalia sub tricou si m-am calmat. Episodul m-a facut sa plec la Balaton cu un psihic scazut, gandindu-ma ca orice ar fi nu imi risc sanatatea si la prima chestie nasoala abandonez. Am dus totusi destul de mult din cursa, am alergat cam pana la km 145. Acolo am clacat din cauza ca nu mai suportam durerea de sciatic. Ce e drept, ce n-am stiut eu pe atunci e ca antiinflamatoarele chiar ajuta - la Timisoara rezultatul meu s-a datorat si faptului ca am avut echipa de suport si am bagat si antiinflamatoare. Asa ca am renuntat la km 148, cu 72 de km inainte de finish - timp era destul, aveam doar 18 ore jumate, dar am calculat ca nu mai sunt in stare sa alerg si cu o medie de 5/ora pe mers ar mai fi fost peste 14 ore, deci concluzia era ca daca nu mai sunt in stare de alergat nu pot termina in timp. Decizia a fost destul de rapida, poate daca as fi avut niste antiinflamatoare mergea mai bine treaba, dar nu regret decizia, pentru ca am avut dupa cel putin 2 saptamani dureri de sciatic si am stat pe cura de antiinflamatoare.
Pentru cine nu stie, ca am uitat sa mentionez, Ultrabalatonul este o cursa de 220-222 km (distanta oficiala a diferit in functie de editie, anul asta ni s-a zis ca sunt 222) in jurul lacului Balaton, pe asfalt, in mare parte plat, dar sunt si niste mici urcari care cumuleaza undeva pe la 1000m (anul asta sincer nu le-am simtit, mai putin pe final unde am avut o urcare de 15% panta care nu se mai termina, cred ca a fost cea mai rea din cursa). Stiam despre ea pentru ca au terminat-o Florin Ionita (a si castigat cursa prin 2016), Vlad Tanase si Dragos Roua. De-a lungul timpului am tot recitit rapoartele lor de cursa. Daca la Florin si la Vlad era de asteptat sa termine cursa, Dragos, in opinia mea, nu avea o forma fizica asa de buna ca ceilalti doi (cu ocazia asta il felicit ca a reusit sa termine, tot nu reusesc sa imi dau seama cum a facut asta, a avut un psihic incredibil, e singura explicatie, ca antrenament nu prea avea si nici timpi cine stie ce pe maraton), asa ca am fost tentat sa cred ca nu e o cursa asa de grea. O mare greseala, la ultra niciodata nu trebuie sa subestimezi pe nimeni... Asa ca am zis ca hai sa incerc si eu sa o alerg. Dupa UB, in 2017 am terminat Irontrail, apoi in 2018 m-am inscris la TDG (am abandonat dupa 200km si 18.000 nivel, a fost mare parte psihic dar incepusera si plamanii sa cedeze) si n-am mai participat la Balaton (a fost si in acelasi timp cu europenele de 24h, acolo n-am avut un rezultat foarte bun, am avut probleme nasoale cu stomacul). In 2019, anul trecut, am zis sa mai bag o fisa si sa incerc iar. Am uitat sa mentionez, la UB se merge cu ciclist - ai dreptul la un ciclist care sa te asiste in cursa si sa iti tina lucrurile, ba chiar si la masina de suport. In 2017 am fost cu Bogdan Todea, in 2019 cu Marinescu Daniel, iar anul asta cu Bianca (sotia mea). Nu am ce sa le reprosez nici lui Bogdan, nici lui Marinescu, au facut o treaba buna, n-a depins de ei abandonu meu. In 2019 probabil n-am mai fost asa bine antrenat, am facut un singur antrenament de 100km, Bucuresti - Campina. Ce e drept cred ca mi-a lipsit si strategia. In 2016, la 24h, am abordat cursa mergand 1 tura la 5-6 ture, inca de la start, si am reusit sa imi conserv foarte bine energia. La Balaton nu merge asa - cursa e mult mai grea pentru ca ai si nivel, asfaltul mi se pare un pic mai dur (poate e doar parerea mea), in plus pierzi timp si te demoralizezi. In 2019 chiar n-am avut nicio problema fizica, a doua zi puteam alerga fara probleme (spre deosebire de acum si de 2017), dar m-am demoralizat foarte tare cand am vazut ca ma simt din ce in ce mai obosit si n-am reusit sa visez suta nici macar in 12 ore, ratand targetul de 12 ore cu vreo 5-10 minute, in conditiile in care in 2017 facusem bine sub 12, pe la 11:30. Ce e drept, acum avusesem mai multa urcare de la inceput, pentru ca s-a schimbat punctul de start - in 2017 am inceput din Balatonvilagos, in 2019 am inceput din Balatonfured, de pe acolo incep urcarile. Similar cu cursa din 2016, atat in 2017, cat si in 2019, am alternat mersul cu alergarea inca de la inceput. Planul era simplu - 100k cu 7 alergare/ 1km mers, 100k cu 5 alergare/ 1 mers. Problema a fost ca in 2017 dupa 140k nu mai puteam nici 3 cu 1. In 2019 chiar am reusit sa duc 7+1 pana la km 100, dar dezamagirea a fost mare cand am vazut ca nici 12 ore nu am facut pe suta, pentru ca incepusera sa se strice calculele. Ma usturau talpile foarte tare, in rest pur si simplu ma simteam extenuat si simteam ca nu mai merge alergarea. Am decis atunci ca nu imi mai ajunge timpul - mai aveam 120 km si 20 de ore - o medie de 6 la ora, ceea ce insemna ca inca trebuia sa alerg o gramada, macar inca pana la km 180... Nu ma mai simteam in stare sa alerg atata, asa ca am abandonat. Am invatat totusi ceva - e imposibil sa termini UB daca nu alergi, macar partial, pana la km 180-190 (primele 24 de ore, asa), ramanand cam 30-40 km pe care ai timp sa ii faci si cu 5/ora, deci mers. Totusi a fost o decizie inteleapta, a plouat torential cam toata noaptea si nu as fi facut fata oricum.
A venit si anul Domnului 2020. Intre timp, m-am casatorit cu Bianca si am convins-o sa vina cu mine la suport la Ultrabalaton. Saraca fata... nu stia in ce se baga :) Ca idee, ciclistul chiar poate face diferenta intre finisher si DNF, te ajuta foarte mult moral si in plus are grija sa iti iei vitaminele, gelurile, etc. Bianca a indurat cursa extrem de curajos, cu determinare, vointa si eroism, nu s-a plans deloc, desi ii era si ei greu, si mi-a tinut tot timpul suport moral, nelasandu-ma sa ma plang sau sa ma gandesc la abandon, chiar daca mai faceam eu pe nebunul, asa ca pot spune cu mana pe inima ca n-as fi reusit fara ea, respect si recunostinta vesnica, cand mi-o fi mai greu asa sper sa fiu si eu :) Ideea e ca nu e asa simplu nici pentru ciclist, e greu sa mergi asa de incet, stiam din ceilalti ani ca si ciclistii cedeaza psihic, dar i-am zis ca e in regula sa o ia mai in fata si sa ma astepte. N-a facut asta totusi, a stat cu mine pana spre final, in ultimele 2-3 ore cand era clar ca voi termina a inceput sa o mai ia in fata pentru ca durerea devenise prea puternica, dar chiar si asa nu se indeparta mai mult de 200-300 de metri. Anul acesta, fiind cu pandemia, s-a mutat cursa din mai in octombrie - din start m-am gandit, ba baiatule, asta e anul meu, e sansa mea, poate unica. In mai este foarte cald, zona nu e deloc umbrita asa ca si la 23-25 de grade la umbra de fapt tu induri peste 30 la soare. Ca idee, acum desi ma temeam ca imi va fi frig, chiar si noaptea la 12-13 grade eram doar in tricou, desi bianca avea 3 straturi, ba chiar eram transpirat non stop, iar ziua imi turnam si apa in cap desi au fost maxim 20, dar diferenta a fost ca anul asta a fost innorat si nu s-a resimtit asa tare caldura, in plus soarele de octombrie nu frige ca soarele de mai, care te arde efectiv. Pe masura ce se apropia cursa, imi faceam din ce in ce mai multe griji ca nu se mai tine. Apoi, cand a fost sigur ca se tine, aud ca isi inchid ungurii granita. Le dau mesaj, imi zic ca e ok cu 2 teste COVID. Fac un calcul, 2 teste, 600 de lei de caciula, 1200 de lei de familie, cam grava treaba, de unde banii aia... Nu merita. Imi mai trimit ei un mesaj ca ar fi ok un singur test. Ma gandesc eu, bai hai un test merge, treaca de la mine, facem un test.
Am facut test de COVID si, pe deasupra, si Holter EKG - imi place sa am analizele de inima facute an de an, probabil e si din anxietate, dar ma gandesc ca la efortul fizic pe care il fac eu ar fi bine sa stiu daca e cazul sa spun vreodata stop (Doamne fereste de asa ceva, dar se poate intampla). Testul l-am facut in timp ce aveam si holterul si a fost absolut oribil - la final am fost pe pragul de a lesina, am ajuns la puls 40 si am avut inclusiv pauze in bataile inimii (ca la lesin, practic). Senzatia e groaznica, iti baga un bat in nas pana in gat si creierul isi ia eroare (cum am zice la programare, segfault) si uneori da comanda de lesin. Bianca totusi n-a avut o problema ca ea e testata constant si s-a obisnuit. Am primit raspunsul chiar in ziua aia, totul ok, negativ, a doua zi plecam spre unguri. La granita, culmea, nu ne-au cerut nimic, dar am avut emotii ca vor doua teste, ar fi fost nasoala treaba. Dupa chiar eram dezamagit ca am dat banii pe test degeaba, dar ni l-au cerut la inscriere, asa ca a fost ok. Am avut ceva emotii in cele 2 zile de dinainte de start, dar cumva am reusit sa dorm foarte bine inainte -undeva in jur de 8-9 ore. Cursa a inceput la 7 si ca sa mi se para ok ora de trezire am recurs la un truc psihic - am lasat ceasul pe ora Romaniei, astfel incat sa consider ca m-am trezit la ora 7, nu la 6, ceea ce suna deja mult mai bine (nu sunt deloc o persoana matinala). Ma imbracasem cu o seara inainte, panaa acum am purtat compresii la picioare, intre timp am ajuns la concluzia ca mai rau ma deranjeaza, am luat pantalonii scurti de la Decathlon, tricoul ce e drept l-am luat de la Compressport ca se usuca rapid transpiratia, Ultraboostii... si aia a fost. Ajungem la start, pana acolo aveam vreo 2 km, eu am mers pe bicicleta, ma pun la linia de start si apoi incepe numaratoarea inversa. Emotii mari, primii 200-300 m i-am alergat cu ochii inlacrimati de fericire, amintindu-mi si ce mi-a spus mama mea la telefon inainte - sa ma bucur ca pot alerga, ca altii nu pot nici sa mearga, si sa fiu fericit ca pot sa fac ceea ce fac. La scurt timp a venit si Bianca pe bicla, pornisem cu jacheta pe mine si manecute dar am renuntat la jacheta dupa maxim 3-4 km, am mai pus manecutele seara da' nu prea a fost nevoie nici de alea, vremea a fost perfecta.
Si acum, cursa efectiva. Anul asta am schimbat strategia - am vrut sa alerg full cat de mult se poate. In acest scop, am avut alergate 2 antrenamente de 100 de km fara mers, ambele in jurul blocului din Militari. La al doilea antrenament mi-am dorit sa fac 150 dar n-am avut suficienta determinare, mai puteam fizic dar m-a lasat psihicul dupa 85 de ture de bloc (102 km), mi s-a parut un nonsens total si am renuntat. Primii 40 de km au mers foarte lejer, am tinut cam 6/ mie constant, aveam un pic peste 4 ore dupa 40km, cu tot cu urcari. Primul check point cu mancare era la km 53, acolo unde e si crama unde ai poza, am mancat niste paste parca, a fost un pic greu pana a reusit si Bianca sa ajunga cu bicla, erau mai multe restrictii fata de acum un an din cauza virusului. Am trecut prin crama, am facut poza si am continuat drumul.
Undeva la maxim 30 de minute m-a luat grav stomacul - problema de care am suferit oarecum in cursa. Nu sunt un om care se ascunde dupa cuvinte, pe romaneste am avut nevoie sa ma cac (avea sa se intample treaba asta de 5 sau 6 ori in cursa, ceva nemaiintalnit de mine pana acum, de obicei reuseam sa termin o cursa fara sa am deloc nevoie la buda). Neavand toalete aproape, m-am dus in boscheti, apoi am continuat cursa, ceva mai usor si fara suparari la stomac. Desi am pierdut timp cu treaba asta in cursa, pot spune ca a fost mai bine decat sa iau ceva pastile (imodium), pentru ca aproape imediat dupa imi reveneam destul de bine cu stomacul si aveam puteri noi. Usor usor totusi incepea sa se simta oboseala, daca la inceput vorbeam constant am inceput sa vorbim din ce in ce mai rar, ca dupa km 80 sa nu prea mai vorbim deloc. La km 87 era iar masa, am sarit mancarea pentru ca urma si la km 103, punctul critic, Balatonmariafurdo, unde abandonasem de 2 ori - cumva km 148 in 2017 era aproximativ acelasi cu km 103 in 2019. Am bifat suta in putin peste 11 ore, cred ca 11 ore si 5 minute sau asa ceva, rezultat foarte multumitor - eram cu o ora mai bine decat in 2019 si mult mai in forma. Totusi la km 103 am simtit ca raman fara putere, mi-am dat seama ca nu merita sa continui in alergare full pentru ca ma voi epuiza. Durerile de cvadricepsi erau foarte mari, ce ma tinea in viata era faptul ca la 12 ore programasem al 2-lea ibuprofen - am luat la 6,12, 18 si 24 ore. Asta si desigur faptul ca atunci cand reuseam sa ma deconcentrez ma rugam constant sa termin cursa. De altfel, cei care ma cunosc stiu ca eu consider ca Dumnezeu ma ajuta in ceea ce fac, pentru a-l lauda pe El si a arata faptul ca nimic nu este imposibil pentru cineva care crede. Tot timpul am fost foarte determinat, niciodata nu m-am gandit serios sa renunt, am strans din dinti si m-am gandit ca e sansa mea, ca pot sa ma intorc acasa zero or hero, sa devin cel mai tanar roman care termina Balatonul sau sa ma intorc acasa cu o frustrare in plus. Intre timp am aflat ca a mai terminat proba anul trecut un roman mai tanar, 25 de ani (eu am 27), dar este de etnie maghiara, deci sunt cel mai tanar etnic roman care a terminat Balatonul vreodata, e si asta ceva :). Oricum, oricat am vrea noi sa fim de nationalisti, avem de invatat de la sportivii unguri, la ei sportul de anduranta este mult mai apreciat decat la noi, au extrem de multi sportivi buni, si chiar in Romania, daca ne uitam la topurile de la alergare pe ultra, atat pe munte, cat si pe asfalt, dar si la triatloane, o sa vedem extrem de multi unguri, mult mai multi decat procentul lor general din tara, asta pentru ca ei fac mai mult sport decat noi, asta e adevarul. Asa ca ambitionat de perspectiva unei glorii efemere, dar si pentru a termina o data cu cea mai mare frustrare a vietii mele, am continuat in ciuda durerilor. De altfel, eu cred ca un alergator bun de ultramaraton trebuie sa fi avut macar candva niste frustrari sau chiar sa aiba in continuare ceva frustrari mari, altfel n-ai cum sa fii atata de masochist :)) Psihologii cred ca sunt de acord cu mine.
Dupa km 103/104 nu mai stiu exact, am realizat ca nu mai merge alergarea full. Fata de datile trecute, n-am mai pus deloc presiune pe mine sa alerg x, sa merg y, ci pur si simplu am zis ca orice ar fi nu renunt si fac ce pot. Am continuat sa alerg in urmatoarele 13 ore alternand intre 10 si 20 de minute de mers pe ora. De obicei alergam in 2 repriza de 20 de minute cu pauza de 10 minute, dar am facut si reprize mai mari, de 40-45 minute, in functie de cum ma simteam. Media, totusi, a scazut de la 9/ora la 7/ora, probabil si pentru ca pierdeam mai mult in puncte, la baie, etc. Pana la urmatorul punct unde am mancat, la km 147 parca, nu imi mai aduc aminte mare lucru. Noaptea in general o tii minte mai in ceata, organismul ar vrea sa doarma, totusi n-am simtit nicio secunda oboseala in cursa sau dorinta de a dormi, am fost prea determinat si in plus am baut mult Pepsi din puncte. Apropo de asta, ungurii sunt cu multe clase peste noi la capitolul organizare - cand o sa vad si in Romania check point-uri cu geluri, batoane, magneziu, saruri si vitamine, o sa imi schimb parerea. Aveau pana si tampoane pentru gagici! Si Bianca a vazut ca diferenta de organizare dintre ei si noi e de la cer la pamant, dupa ce vii de acolo ti se cam ia sa mergi in Romania, unde esti tratat in bataie de joc, fiind curse de ultra unde nu primesti o mancare calda in 20-30 de ore, ceea ce din punctul meu de vedere este inadmisibil (aici au fost 5 puncte cu mancare calda si am oprit in 4). Stiu ca toata noaptea am numarat cat mai e pana se lumineaza si ma tot pacaleam ca mai e un pic de alergat (hai pana la ora 21 din cursa, hai pana la ora 22, hai pana la ora 24). Noaptea am vazut o gramada care trisau - o tipa a aparut in fata mea desi era rupta, a fost dusa cu masina, am vazut biciclisti care faceau schimb cu alergatorii, cel putin 4-5 cazuri. Am vazut un tip care facea yoga la miezul noptii... Incerc sa imi aduc aminte din noapte dar nu tin minte decat ca ma uitam non stop la ceas si incercam sa mai trag de mine sa alerg inca 5 minute, tot ziceam ca in x ore se lumineaza... la un moment dat stiu ca am trecut printr-un parc si m-a apucat toaleta chiar acolo, m-am dus in spatele unor tufisuri si aia a fost. Altfel, peisajul era frumos, alergai cam tot timpul cu lacul pe stanga. Un punct de interes a fost sa ajung la Siofok, aici am depasit din nou tipa care aparuse in fata mea subit, de altfel am depasit un grup mai mare de alergatori aici. Bianca a facut pana dupa Siofok, destul de nasoala treaba, asa ca eu am continuat si a venit si ea dupa vreo 30 de minute, pe bucata asta stiu ca am depasit multi alergatori, intre km 160 si 180. Spre dimineata, chiar cand se lumina si mai aveam putin pana la km 189 unde era si mancare, stiu ca am avut cea mai nasoala panta din cursa, o strada cu 15% care efectiv nu se mai termina. A fost oribila panta, era chiar in zona in care cotea lacul din nou si practic mai ramanea doar o mica portiune pana in Balatonfured, dar m-am chinuit destul pe acolo.
Dupa 24 de ore si 5 minute am ajuns la km 189, am fost un pic dezamagit ca am depasit timpul dorit cu 5 minute, dar din fericire mai aveam 8 ore si 33 de km - sub 5 la ora media, de fapt aproape 4! Durerile erau atroce, oricum dupa 24 de ore mi-am propus sa nu mai alerg daca nu e cazul, asa ca de acolo am mai alergat foarte putin, in primele 2 ore ce am mai alergat apoi am lasat-o mai mult la mers. Cu marcajele am avut un pic problema, ce e drept se marca doar cand schimbai directia, dar acolo nu eram sigur dupa km 189 si am pierdut cateva minute cu orientarea. Am continuat sa alerg pana m-a prins Bianca din urma, apoi am dat de o zona in care era un marcaj spre dreapta. Bianca a avut un mare spirit de observatie si si-a dat seama ca desi sageata era tot verde, nu era fix ca cele de la UB, ca nu avea si o linie sub ea, asa ca s-a dus inainte cu bicla sa verifice. Eu am intrat in vorba cu un ungur, m-a intrebat daca sunt italian (probabil seamana romana cu italiana pentru un strain), i-am zis ca sunt roman, m-a intrebat daca am mai fost, i-am zis ca de 2 ori dar ca niciodata n-am terminat, s-a uitat la ceas si mi-a zis ceva de genul "anul asta ai sanse reale". M-am panicat un pic ca n-a spus ca sigur termin, am inceput sa imi fac griji, durerile erau oribile. Stiu ca in urmatoarea ora pana la ora 25 am mai reusit sa tin media de 7/ora, am ajuns la 195km la 25h, restul de 27km i-am facut in 4 ore jumate (deci 6 la ora media, viteza de mers, pentru care a trebuit sa si alerg un pic, cam 10 minute pe ora, pentru ca mai pierdeam cu check pointurile si baia). Aici am avut un moment de low psihic, i-am zis Biancai ca nu mai are sens cursa, ca vreau sa renunt sa iau trenul, stiam ca vorbesc prostii dar pur si simplu voiam sa ma descarc, nu mai suportam. Chiar dupa discutia cu tipul asta am mai mers un pic si am dat de un fotograf, se vede ca arat rupt.
De acolo a inceput sa se faca tot mai cald, in urmatoarea ora inca a fost ok, dar dupa am iesit in camp deschis si muream de cald, ma simteam deshidratat non stop. In ultimele 4-5 ore nu am mai mancat nimic. Cand mai ramasesera cam 20 de km am deschis Google Maps si am vazut ca mai erau 17-18 km pana la destinatie, imi zicea 3 ore 37 parca prima oara (maps-ul calculeaza cu 5/ora viteza de mers). De acolo efectiv am mers aproape 100% din drum, Bianca deja nu mai suporta si o lua in fata, eu nu mai puteam de durere, ma tot aplecam pe vine, ma puneam cu mainile pe asfalt, ibuprofenul de la ora 24 nu prea a mai avut efect.. Cu telefonul si maps-ul in mana si verificand ceasul constant a trecut timpul, dar mult mai greu decat pana atunci. Daca din seara nu imi amintesc mare lucru, dimineata aia a fost oribila. Pe final se facuse cald, imi turnam mereu apa pe mine desi doar mergeam. Cea mai mare dezamagire a cursei am avut-o pe final. Maps-ul spunea ca mai sunt 9 km, dar comform indicatoarelor pana la 222 ar mai fi fost vreo 12. Mi-am amintit ca vazusem eu ca ultimul checkpoint e la km 219 si m-am gandit ca poate acolo de fapt e finishul, nu vedeam vreun motiv sa ocolim ceva pe final, asa ca mi-am setat clar ca mai sunt inca 9 km si gata. Asa de mult m-am bucurat ca am realizat ca mai am 9km si ca pot face sub 29 de ore incat am inceput sa alerg, am alergat asa cu pauze mici, asa prost cum am putut, inca vreo 2-3 km, Bianca se bucura ca terminam mai repede, ma mintea ca arat bine, ca alerg bine (aratam rau si alergam ca un pinguin si stiam si eu asta). Cand mai erau doar 6km pe GPS, deja ma bucuram, ziceam ca sub o ora, vad ca traseul face... la STANGA. Sa innebunesc nu altceva, ne ducea stanga spre lac, ca dupa sa revina din nou la dreapta spre finish. Am avut o mare dezamagire, n-am mai putut sa suport asa ca de acolo pana la finish am mers non stop, in cea mai mare scarba.
Finishul a fost slab marcat, niste unguri ne-au debusolat si ne-au zis ca trebuie sa o luam pe strada, cand de fapt trebuia pe sub o poarta pusa acolo, m-am gandit eu ca nu e poarta pusa degeaba dar fiind obosit am zis ca oricum nu mai conteaza. Am ajuns la finish, ni s-a zis ca e un punct de control un pic mai in spate, pe unde trebuia noi sa fi venit, am mers acolo, am pierdut clar 5 minute cu finishul, eram sub 29 de ore jumate (nu ca ar conta). Ne-a anuntat ca am terminat, evident in maghiara, nu prea se pricep baietii la alte limbi, dar nu conta, am fost super incantat, am terminat!!
La scurt timp am fost sa imi iau diploma, ti-o grava pe loc cu timpul si poza, iar de acolo pana acasa, pe 2km, am facut, fara exagerare, 40-45 de minute. Efectiv mi se blocasera muschii, genunchii, gleznele, tot. Asa e la un concurs de plat - daca te opresti 15 minute esti terminat, nu mai poti continua.
Si asta a fost... gata cu Balatonul! Mai ramane TDG-ul ca si ambitie personala, dupa nici nu stiu ce o sa mai fac cu viata mea, poate o sa o las mai mult pe alpinism/ ture mai usoare. Ar mai fi si Spartathlonul dar acolo e cam cald si cam greu, e mult mai dificil decat la Balaton. Oricum, nu imi mai propun curse de plat in viitorul apropiat, poate as incerca totusi un antrenament de 150k fara pauza, in 16 ore asa, dar oricum simt ca am scapat de o mare presiune, cred ca asa eliberare nu o sa simt nici daca voi termina doctoratul (si ala tot un fel de ultra e, dar aia e alta poveste). Ca de obicei, ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa reusesc, si asa cum am mai spus Biancai, fara de care sigur n-as fi reusit. Azi, la 5 zile de la finish, am mers prima oara cu bicla, ieri am fost la escalada, usor usor imi revin, nu au fost daune mari din fericire.
Medalii smechere
Cel mai eficient vehicul existent
