N-am mai scris de mult aici dar poate ar fi bine să scriu un pic în cuvinte să nu uit experiențele mele de la Tor des Glaciers. Pentru acest articol, este lecură obligatorie articolul de la Tor des Geants, așa că nu am de gând să mai repet. Pe scurt, nimic interesant - am fost de 3 ori la Tor450 sau Tor des Glaciers, cursa lor de tip endurance cea mai lungă, nemarcată, probabil cea mai grea cursă de alergare existentă. Nu știu cum e la Swiss Peaks 660 sau la PTL (am auzit că aia ar fi cea mai brutală de fapt, deși are ”doar” 350km) și sincer nici nu sunt prea curios să aflu :D Experiențele mele la Tor 450 nu mi s-au părut așa de demn de povestit, sincer, pentru că până anul acesta au fost și foarte scurte. Și da, pentru cei care sunt curioși, cât timp sunt sănătos, lucrez, am banii necesari și mă lasă organizatorii să mă înscriu, o sa particip acolo an de an. Nu doar pentru a termina, ci pentru că îmi place atmosfera de la Tor. Tor și nimic altceva nu mă interesează. Probabil am luat-o razna, nu zic, mi-am făcut și numărul de înmatriculare cu 450, dar pentru mine e un obiectiv bun și îmi place să am ceva pentru care să mă antrenez.
În fine... sunt multe de povestit. Nu prea mi-am mai făcut timp să scriu aici. Am tot zis că poate scriu și o carte dacă termin Tor 450, nu că ar fi vreo performanță deosebită, până la urmă e o cursă de hiking, dar pentru că pentru mine ar reprezenta finalul ”carierei” mele de ultra maratonist. Am tot zis că după ce termin cu tor-ul mă las de ultra, dar poate tocmai de aia mi-am propus acest 450 la care am mers mereu fără mare tragere de inimă, ca să pot să am motiv să fac ultra-uri și anul următor. Sincer nu mi-am dorit niciodată să vin la acest 450, am vrut să termin TOR-ul standard, de 330, dar acolo dacă am văzut că sunt în baremul de 130h și după ce am văzut că am făcut baremul cu cel mai epic timp posibil (123:45) am zis că e păcat să nu merg acolo. Așa că m-am tot dus... deja de 3 ori. Puteam să îmi mai iau o mașină SH cu banii pe care i-am cheltuit acolo dar asta e, n-am avut niciodată de gând să caut sponsori, am zis că singurul meu sponsor este Dumnezeu și este suficient. E drept că nici nu m-a căutat niciodată cineva, dar eu să merg să mă milogesc în stânga și în dreapta... nu îmi stă în caracter.
Primul an a fost efectiv un șoc pentru mine. Am mers acolo total nepregătit! Credeam că va fi ca la 330, nici nu îmi imaginam că e vreo diferență. Știam toate detaliile, că se începe noaptea, că primul drop bag e la km 160, dar efectiv n-am putut să fac conexiunile necesare și să înțeleg implicațiile, am zis că e suficient să iau un tricou de schimb și mai multă mâncare și o să fie bine. Am ajuns acolo cu avionul, cu vreo 2 zile înainte, același camping, același tot, stiam deja programul. Vremea nu se anunța foarte bună, dar cel puțin inițial trebuia să fie frumos. N-a fost deloc frumos, abia am început și la scurt timp a venit ploaia, care a ținut până dimineață. Primul șoc - startul pe seară. Știam că se ia startul la ora 20:00 dar nu am realizat cât de mult afectează acest lucru. Din punct de vedere psihologic Tor 330 este mult mai ușor având startul ziua. Am observat așa empiric, cam 36 de ore fără somn poți să duci până ești terminat de tot (practic pana vine noaptea a doua). La Tor des geants (Tor 330) ideea este că după 36-40 de ore ești deja aproape la jumătate (km 150), cel puțin în cazul meu așa a fost. Așa că deși ești deja rupt te gândești că nu mai e așa de mult, încă jumătate dar tu mai ai la dispoziție o groază, patru zile. La Tor 450 practic începând noaptea tu pleci deja semi obosit, iar a doua zi la 12 ești gata rupt, trebuie să dormi un pic. Se termină cele 36 de ore cât poți rezista decent fără somn și realizezi că abia ai parcurs 100km, practic te mai așteaptă încă un Tor 330... iar tu ești rupt!!
In fine. Am plecat eu în cursa la Glaciers... Startul în fiecare an este un moment incredibil, pentru care merită să te scoli dimineața și să speri să mai prinzi un start acolo, din punctul meu de vedere. Efectiv tot orașul te aplaudă, este ceva spectaculos. Este imposibil să nu te emoționezi până la lacrimi când vezi ca alergi și oamenii nu se mai termină. Dacă ar fi să definesc cel mai frumos moment... ăsta e startul. Dupa na... suferi. La Glaciers nu vin mulți oameni, maxim 200, în primul an erau cam 150, deci practic vei alerga aproape mereu singur. Altă chestie căreia trebuie să îi faci față... În fine, traseul începe cu o urcare destul de urâțică până la Refugiul Elisabeta, cu o mică bucată în care mai și cobori. Cam 3 ore pâna la Refugiu, și la mijloc aveai și un mic check point. Totul bine, chiar mă gândeam ce bine, sunt puncte dese de alimentare. După astea 3 ore ajungem la Elisabeta, mănânc niște supă și o prăjitură foarte bună și plec mai departe. De acolo urmează o bucată unde m-am rătăcit un pic, lumea o lua în sus dar traseul era inițial în jos, apoi ai destulă urcare, un vârf destul de tehnic iar la final coborâre lungă până la Thuile. Undeva la final de urcare dacă țin minte bine a început ploaia, sau chiar mai devreme. Tot așteptam să se facă frumos pentru că nu era prevăzută, dar a fost tot mai rău de fapt. A venit apoi coborârea de la Thuile unde știu că a trebuit să îmi pun inclusiv poncho-ul, ploua urât.. Apoi urcarea pe care o știam deja de la Tor 330 la Deffeyes la refugiu. Aici am avut un alt șoc față de ce știam eu. În loc să văd masa aia cu de toate pe care o știam de la Tor 330... efectiv nu era nimic. Așteptam la coadă pentru o porție de paste și îți dădeau parcă maxim o doza de Cola gratis, atât. Peste asta, trebuia să plătești. Asta în condițiile în care taxa este 1000 de euro, ceea ce mi s-a părut absurd. Deja mă enervasem, am și stat acolo o grămadă... La ieșirea din refugiu este cel mai greu. Ăsta e cel mai greu lucru, să ieși de acolo. Era frig rău, ploua. Mai sus s-a transformat în lapoviță... apoi ninsoare. Coborârea spre Planaval a fost horror, și acum o țin minte. Aluneca totul... mi-au trebuit 3 ediții să nu îmi mai fie frică de coborârea aia. Urâtă tare de tot. Acolo este practic ghețar sau fost ghețar, acum în ultimul an era totul înghețat, nu se topise zăpada... În primul an era totul topit. Să mai spună ăștia de încălzire globală. :)) (glumesc, știu că în general e cald). În fine... ajung eu la Planaval, între timp se mai încălzise... Și aici fac o greșeală care avea să mă coste foarte mult. Uit sa pun apă de la țâșnitoare! Adică nu că uit... nici nu mă gândesc la asta măcar. Am senzația ca urmează imediat check point și nu pun apă. Nu sunt singurul care greșește, la Tor 330 era checkpoint acolo... aici nimic. Practic între km 45 și 70 nu mai ai nimic! Și sunt ore multe, undeva în jur de 7-8 ore... Dacă nu pui de la țâșnitoare ești terminat. Nu am pus și am suferit de sete îngrozitor. A trebuit să îmi dozez apa cumva, evident că nu a ajuns... Horror a fost.
Urcarea trebuia să ajungă la refugiul Angeli. Nu îmi dau seama cum, poate de panică dar din toate cele trei ediții atunci am mers cel mai bine până la refugiu, deși muream de sete. În fine, nu se mai termina urcarea, e horror, nu cred că îmi pot imagina o urcare mai jegoasă. Se întinde pe 12 kilometri și urci efectiv non stop, 3 ore si ceva doar urcare, mai puțin o porțiune unde se mai coboară un pic. Iar ce te rupe psihic e că segmentul de urcare pe Garmin se termină un pic mai jos de refugiu, dacă nu știi (și nu știam) crezi că vei termina mai repede, dar nu... mai vine o urcare scurtă. Per total durează o veșnicie și ești deja terminat. Încă știu că m-a șocat că eram destui oameni și toți arătau super rău, nu vorbea nimeni cu nimeni... Nu știu cum aș putea descrie în cuvinte cât de rău a fost. Știam că teoretic altitudinea finală e 2900, inițial am tot sperat că vine check point-ul, eram așa de obosit încât am întrebat același om de 2 ori dacă nu avem check point imediat... nu aveam. Nu puteam să cred că mă așteaptă 1500-1600 de metri nivel fără apă, am realizat abia după vreo 500 metri așa că situația nu e deloc bună și că mai am de mers 2 ore. Începuse deja să fie cald, tricoul era ud de la transpirație... Am găsit la un moment dat ceva izvor și am băut din el, mi-am umplut și sticla, nu știu cum de am dat de el acolo, mi l-a pus Dumnezeu în față cred pentru că în ceilalți doi ani am căutat izvoare în zona aia și nu am mai găsit. În fine, am ajuns la Angeli la refugiu... acolo mă aștepta din nou o singură porție de mâncare și am impresia că era chiar mai rău de atât, trebuia să îmi plătesc sticla de cola dacă voiam. Nervos, tremurând în ultimul hal de la frig, extenuare, etc, realizez că nu mai am niciun tricou uscat și iau singura decizie rațională din acel moment - abandonez. Atunci am realizat că bă... tor 450 nu e tot aia cu tor 330. O chestie pe care aveam să o aflu și în al trilea an, mai mult decât în al doilea an.
Am considerat că singura mea greșeală a fost că nu am avut pe cineva la suport, așa că anul următor am fost alături de Bianca să încerc cursa din nou. Acum deja scriind povestea după un an... nici nu știu ce ar mai fi de spus despre ea. Vremea nu a fost prea bună nici în 2023, de prin ziua 3 așa a început să plouă bine de tot. Ceva îmi spune că vremea nu e bună acolo niciodată și doar printr-o minune am prins doi ani ideali, atât 2018 cât și 2021, doi ani în care nu a plouat aproape deloc. Povestea e aproape trasă la indigo doar că am venit cu mașina personală, cu numărul 450 după cum ziceam, special pentru TOR. Am făcut două zile pe drum, poate nu a fost chiar ce trebuie, alte două zile la întors, dar după aceea cel puțin am avut timp să mă plimb cu Bianca prin zonă (ceea ce de fapt făcusem și cu un an în urmă dacă nu mă înșel, venise Bianca pe acolo dar nu avea mașină). În 2022 am făcut ce se putea face fără mașină iar în 2023 am făcut bucăți din Tor 450 și chiar am putut vedea concurenții cum arată după atâtea zile. Să zicem doar că unii păreau mai decenți, alții erau legumizați de tot. Același camping, tot, același start... Același traseu dar de data asta mai cald, senin, frumos, ajung la km 60 la Planaval plin de energie, în timp foarte bun. Mă văd cu Bianca, îmi schimb hainele, totul bine și frumos. Urcarea până la Angeli din nou criminală, iar ajung acolo terminat deși aveam apă acum, a fost și extrem de cald... timp mai prost decât în 2022. Decid să dorm 30 de minute acolo, când mă pun în pat... începe wheezingul (șuieratul de la astm). Aici nu știu, poate a fost prostia mea. Aveam la mine Ventolin dar m-am gândit că dacă încep problemele cu plămânii din ziua 1 ce mă fac eu 7 zile? Așa că pur și simplu am zis că mai merg 20km să ajung la următorul punct, măcar să abandonez mai târziu decât în 2022. Ceea ce am și făcut, am mers încă 20 km. Știu că mi-a fost destul de greu, nu știu dacă de la anxietate, dar mă simțeam obosit și abia am reușit să ajung la refugiul Bezzi, km 90. Acolo mă aștepta Bianca, a fost foarte dezamăgită să îi spun că vreau să renunț, dar pur și simplu nu am avut motivație, chef, nu știu. Ceva efectiv a lipsit acolo, îmi era frică, nu voiam să pățesc ceva.
Și așa ajung cu povestea în 2024... Între timp m-am interesat, am venit cu și mai multă medicație pentru astm, răceală, tuse etc... Doar că Bianca s-a accidentat foarte tare la boulder, și-a distrus practic genunchiul (menisc, toate ligamentele, tibie, peroneu...) și lucrurile nu au evoluat prea bine așa că n-am mai avut șansa să vin alături de Bianca :( Am tot sperat că se va face bine, că poate cine știe ce se va întâmpla... Am tot întrebat în stânga și în dreapta și până la urmă am găsit pe cineva care a fost dispus să vină cu mine, ceea ce a fost bine, pentru că altfel nu mergeam deloc, dar clar nu a fost ca și cum aș fi mers cu Bianca, nu am avut același suport psihic. De altfel, înainte cu nici două săptămâni de cursă am răcit, nu foarte rău dar suficient încât să plec din start cu ideea că e cursa compromisă. În ultimul timp răcelile mă afectează destul de rău... Antrenament foarte mult specific pentru Tor n-am făcut niciodată, deși așa retrospectiv poate nu ar fi fost rău. M-am concentrat foarte tare pe viteză, am avut un semi sub 4 pe mie, maratonul aproape de 3 ore (3 ore și 2 minute, dacă nu era așa de cald poate reușeam la sub 3 ore), deci am avut rezultate bunicele, dar cu toate astea poate ar fi fost un pic mai bine să mă axez mai mult pe diferența de nivel, care nu a fost așa de mare față de alți ani.
Oricum, motivația în 2024 a fost destul de slabă. Pur și simplu era deja situația cu Bianca, mai și răcisem, apoi picătura care a umplut paharul a fost vremea - cea mai proastă ever. 2 zile frumos apoi 2 zile ploaie și după îngheț și ninsoare direct, -10 grade pe sus la 3000+. Știam deja că nu are sens să încerc să îndur asemenea mizerie de vreme (din nou... unde e încălzirea aia globală??? a fost cald toată vara, da... dar totuși zăpadă full pe prima coborâre apoi îngheț? Unde a fost așa cald din moment ce nu s-a dezghețat muntele?) așa că am decis să o iau ușor, să mă bucur că sunt acolo și neapărat să merg măcar mai departe decât în 2023. Prima noapte a fost nasoală, am prins multă ceață, foarte ciudat pentru Alpi, să ai ceață până aproape jos în orașe... Atunci am realizat că pur și simplu nu e suficient să ai track pe ceas, dacă vine noaptea și e multă ceață te poți rătăci de zici că nu e adevărat... Nu mult, suficient să fii 20m mai la stânga, apoi 20m mai la dreapta și tot așa pe un traseu plin de stânci cu o singură potecă bună, ca să fie șansele maxime să pierzi timpu și să te epuizezi. Vremea sincer mi-a plăcut, deși știam că e mult mai frig decât în 2023. În 2023 am suferit rău de cald, nu mi-a ajuns un litru jumate de apă până la Angeli, adică grav de tot a fost... Acum chiar a fost bine, ce trebuie vremea. Eram în cărți, 3 ore până la Elisabeta, 9 ore până la Deffeyes, clasic... La Deffeyes am dat de Florin Alexandru, un alt român care era și el în cursă, și am plecat amândoi spre Planaval. Urcarea e destul de urâtă, am uitat să spun, lanțuri și zone în care dacă nu ai grijă și nu te ții bine poți să o mierlești adevărat, așa că a trebuit să avem grijă. Gheruțele au fost obligatorii așa că am mers cu ele pe coborâre. Până atunci timpii erau ok și chiar îmi revenise buna dispoziție, deși nu am putut să dorm bine cu o noapte înainte, m-am trezit vineri la 7 dimineața (horror) deși cursa începea la 20. O altă eroare, m-am zgârcit la cazare și am stat mereu la cort, acolo fără cazare cu o seară sau două înainte la hotel ești out... Ai nevoie să dormi bine, să poți dormi până târziu.
O altă greșeală pe care aveam să o realizez ulterior... Nu știam toată ruta. Am dat de o fată din Ucraina spre Thuile care venise cu o lună jumate înainte pentru cursă... și tot a abandonat, neavând suport. În fine, la Deffeyes deja eram foarte obosit iar dimineața începuseră halucinațiile destul de serios. Am ajuns la Planaval destul de confuz si cam slab ca timp. Băiatul care mă ajuta a parcat un pic în alt loc, a durat ceva până să dau de el și când să ajung și eu la mașină să mănânc ceva mi se spune că nu aș avea voie, că nu e punct oficial. Mi s-a părut un pic absurd pentru că în 2023 erau o grămadă acolo care ajutau concurenții iar pe harta lor scria A - aid point, dar am zis ok, le-am spus că o să plec de acolo. N-am apucat să mai mănânc nimic și colac peste pupăză pierdusem și tape-ul pentru bășici la Deffeyes, lucru care m-a enervat teribil. Mi-a stricat efectiv tot zenul, nu eram pregătit pentru așa ceva... Pentru cei care nu înțeleg gravitatea, bășicile sunt una dintre cele mai mari probleme în astfel de curse, iar o bandă din aia gen de escaladă (tape) este o metodă bună să le previi și uneori chiar să atenuezi durerea, dacă au apărut deja. I-am zis colegului meu să îmi ia altă bandă și am plecat mai departe, dar pierdusem deja vreo 30 de minute acolo (am reușit să îmi și uit telefonul unde sunasem colegul prima oară, a trebuit să meargă după el, în fine greu la oboseală) și eram deja un pic enervat din acest punct de vedere. Am zis ok... hai că merg mai departe oricum și văd eu ce și cum.
Urcarea la Angeli... Nu îmi place acest cuvânt ardenelesc dar simt că se potrivește... Ioooooii... Horror :)) Nu știu de ce dar am avut timp ȘI mai prost decât în 2023. Mă simțeam extenuat, mă rupsese muscular coborârea de la col Planaval, a trebuit să fac și un pic de escaladă, am greșit ruta pe zăpadă, am coborât printre stânci... O plăcere! Am făcut aproape 3 ore și jumătate, o viață a durat. La Angeli am dat de Florin din nou, era foarte supărat pe organizare și pe faptul că nu are mâncare acolo. Eu îl avertizasem că e greu fără suport... Am dat de asemenea de o doamnă româncă voluntară stabilită acolo în Italia, o știam din 2022 când am abandonat la Angeli. Am uitat să povestesc, în 2022 a trebuit să dorm seara acolo pentru că voluntarii coborau abia a doua zi. Mie mi-a convenit, am mai atenuat din costuri, o seară la refugiu e 70 de euro și eu am primit-o în baza taxei de înscriere. I l-am prezentat și pe Florin, din păcate și el urma să abandoneze dar ceva mai târziu, la Donnas. Am decis să nu mai dorm, am pus capul pe masă 15 minute și am avut așa un fel de somn care m-a revigorat cât de cât dar nu știu dacă se poate spune că am dormit, mai degrabă aș zice că nu. Totuși spre Bezzi m-am simțit mult mai bine decât în 2023 și chiar m-am uitat, timpul meu între refugii, net (fără pauza de la refugiu) a fost de 4h40 aproximativ, în condițiile în care primul făcuse cam 4h, deci m-am mișcat bine, zic eu. Am avut din nou aceeași frustrare ca în 2023 să realizez că nu mai pot alerga nici pe coborâre la vale. Din nou m-am gândit că pur și simplu sunt prea slab pregătit, m-am concentrat doar pe viteză, nu am mai făcut deloc ultra... Dar într-un final am realizat adevărul. La Tor 450 după o zi sau așa ceva NIMENI nu mai poate alerga. Brutalitatea e mult prea mare... Faci 100km în 24-30h, apoi rămân 160-166 de ore aproximativ pentru restul de 350 km. Cu o medie de 2.5 km/ ora înseamnă că faci încă 140 de ore - total 164, și tot rămân încă 26 pentru somn. Dacă ești rapid și faci 3 km/ oră înseamnă încă 100 de ore, deci practic podium acolo. Deci ăla e secretul... tragi cât poți pe prima sută și după te târăști 6 zile. Destul de ... dureros psihic, având în vedere că la Tor 330 chiar am putut alerga destul de mult. Aici din păcate nu e cazul, după La Thuile practic nu am mai alergat deloc.
Spre Bezzi am dat de Sarah Hansel, o știam încă din 2022. Atunci a abandonat, în 2023 a terminat pe 4 iar anul ăsta a câștigat. În 2022 doar o văzusem spre Angeli și fiind femeie am reținut-o (sunt foarte puține). În 2023 am discutat destul, ne-am împrietenit un pic, tot pe aceeași porțiune. Acum chiar ne-am împrietenit bine, pentru că după Bezzi am mers împreună spre Planaval și sincer nu cred că reușeam să o scot la capăt fără ea pe noapte. La Bezzi m-a așteptat colegul, am fost mega recunoscător că a reușit să facă rost de tape, dar eram foarte supărat pentru că stateam mult mai rău ca timp față de 2023, lucru confirmat și de Sarah. Am ajuns tare târziu la Bezzi, moment în care i-am spus că o să abandonez la Benevolo pentru că vreau să parcurg măcar peste distanța din 2023, să mă aștepte acolo pentru că vom coborî împreună la mașină. Am specificat că are de mers 3-4km cam așa pe jos. Eram tare panicat pentru că se vedea ceața groasă și venea seara, iar Col Bassac Dere, un vârf pe care nu îl voi uita prea curând, era la peste 3000... M-a mai și panicat un domn acolo că urmează un vârf tehnic și expus, am mâncat cu stres și am plecat cât mai repede. Am stat iar cu capul pe masă dar nu a mai mers, nu am putut dormi. Eram prea stresat. Am văzut-o pe Sarah (ea ajunsese înaintea mea la Bezzi, mergea mai bine clar) și i-am zis să mergem. Un motiv de maximă frustrare este că și acum, și in 2023 lumea a început să mă depășească grav după Angeli, cu toate că eu am considerat că mergeam bine. Nu îmi explic de ce, se dozează altfel, nu am idee. Oricum... Am plecat cu Sarah de acolo, m-a durut groaznic stomacul de la mâncare și stres prima oră... Am făcut 2 ore jumate pe 5km de urcare, iar finalul a fost oribil. Am bălăurit prin ceață, era deja frig, mă panicasem, credeam că nu mai găsim nimic. Fix pe final când a venit bezna cea mai urâtă am avut un episod din acela de micro sleep și m-am panicat rău... Apoi a venit și wheezingul... Din fericire pe cealaltă parte era senin, culmea, cel puțin pe prima parte (mai jos nu mai era). Oribilă noapte... Periculoasă cursa, a fost un moment în care chiar nu mai găseam direcția, noroc cu Sarah că m-a ajutat... Am ajuns într-un final la Benevolo destul de traumatizat, după o coborâre foarte abruptă în prima parte. Ajung acolo și mă gândeam că poate totuși nu abandonez, dar colegul meu n-a mai reușit să ajungă, s-a panicat și el de ceață și noapte (deși venea de jos, dar îl pot înțelege) așa că am realizat că mai încolo va fi și mai rău și e o șansă și mai mare să nu mai ajungă atunci când voi avea nevoie... Așa că am preferat să dorm acolo toată noaptea și să abandonez duminică dimineață. Duminica aceea am coborât singur până la mașină. Venise deja ploaia... Per total mi-a placut experiența, de ce să zic, nu am suferit prea tare...
TO BE CONTINUED
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu