Ultrabalaton 2020 - un vis implinit

 Povestea mea cu ultrabalatonul incepe de acum 4 ani. Prin 2016 am facut prima mea cursa de 24 de ore, am reusit un rezultat bun (200km) si mi-am pus in cap sa ma inscriu la 2 curse in 2017 - Ultrabalaton si Spartathlon. Ce inocent si inconstient eram... :) La Spartathlon din fericire nu am fost tras la sorti, dar la Ultrabalaton nu ai nevoie de loterie, se poate inscrie oricine, asa ca m-am dus acolo. In anul ala chiar m-am pregatit pentru cursa - in primele 4 luni din an tin minte ca nu aveam week-end fara sa alerg macar 30 de km, in general chiar 50-60, si cu volum. Din pacate am cam exagerat, am simtit eu pe parcursul anului dureri de sciatica dar nu stiam exact ce e aia, ma gandeam ca ma doare un pic fundul de la efort. Inainte cu 2 saptamani de cursa am facut o mare greseala - mi-am luat-o in cap si am facut un semimaraton in 1:30, am folosit 3-4 geluri cu cofeina, a fost si cald, am fost extrem de stresat legat de rezultat, si am avut un episod nasol de anxietate (pe atunci nu stiam ce e aia, nu te invata nimeni la scoala, nici macar la Vianu, scoala nu te pregateste pentru viata deloc). Am zis ca lesin, si pe fond de caldura mi-a fost si rau fizic, dar psihic am clacat foarte tare si chiar am crezut ca o sa mor, credeam ca imi iese inima din piept pana am realizat ca de fapt era medalia sub tricou si m-am calmat. Episodul m-a facut sa plec la Balaton cu un psihic scazut, gandindu-ma ca orice ar fi nu imi risc sanatatea si la prima chestie nasoala abandonez. Am dus totusi destul de mult din cursa, am alergat cam pana la km 145. Acolo am clacat din cauza ca nu mai suportam durerea de sciatic. Ce e drept, ce n-am stiut eu pe atunci e ca antiinflamatoarele chiar ajuta - la Timisoara rezultatul meu s-a datorat si faptului ca am avut echipa de suport si am bagat si antiinflamatoare. Asa ca am renuntat la km 148, cu 72 de km inainte de finish - timp era destul, aveam doar 18 ore jumate, dar am calculat ca nu mai sunt in stare sa alerg si cu o medie de 5/ora pe mers ar mai fi fost peste 14 ore, deci concluzia era ca daca nu mai sunt in stare de alergat nu pot termina in timp. Decizia a fost destul de rapida, poate daca as fi avut niste antiinflamatoare mergea mai bine treaba, dar nu regret decizia, pentru ca am avut dupa cel putin 2 saptamani dureri de sciatic si am stat pe cura de antiinflamatoare.

Pentru cine nu stie, ca am uitat sa mentionez, Ultrabalatonul este o cursa de 220-222 km (distanta oficiala a diferit in functie de editie, anul asta ni s-a zis ca sunt 222) in jurul lacului Balaton, pe asfalt, in mare parte plat, dar sunt si niste mici urcari care cumuleaza undeva pe la 1000m (anul asta sincer nu le-am simtit, mai putin pe final unde am avut o urcare de 15% panta care nu se mai termina, cred ca a fost cea mai rea din cursa). Stiam despre ea pentru ca au terminat-o Florin Ionita (a si castigat cursa prin 2016), Vlad Tanase si Dragos Roua. De-a lungul timpului am tot recitit rapoartele lor de cursa. Daca la Florin si la Vlad era de asteptat sa termine cursa, Dragos, in opinia mea, nu avea o forma fizica asa de buna ca ceilalti doi (cu ocazia asta il felicit ca a reusit sa termine, tot nu reusesc sa imi dau seama cum a facut asta, a avut un psihic incredibil, e singura explicatie, ca antrenament nu prea avea si nici timpi cine stie ce pe maraton), asa ca am fost tentat sa cred ca nu e o cursa asa de grea. O mare greseala, la ultra niciodata nu trebuie sa subestimezi pe nimeni... Asa ca am zis ca hai sa incerc si eu sa o alerg. Dupa UB, in 2017 am terminat Irontrail, apoi in 2018 m-am inscris la TDG (am abandonat dupa 200km si 18.000 nivel, a fost mare parte psihic dar incepusera si plamanii sa cedeze) si n-am mai participat la Balaton (a fost si in acelasi timp cu europenele de 24h, acolo n-am avut un rezultat foarte bun, am avut probleme nasoale cu stomacul). In 2019, anul trecut, am zis sa mai bag o fisa si sa incerc iar. Am uitat sa mentionez, la UB se merge cu ciclist - ai dreptul la un ciclist care sa te asiste in cursa si sa iti tina lucrurile, ba chiar si la masina de suport. In 2017 am fost cu Bogdan Todea, in 2019 cu Marinescu Daniel, iar anul asta cu Bianca (sotia mea). Nu am ce sa le reprosez nici lui Bogdan, nici lui Marinescu, au facut o treaba buna, n-a depins de ei abandonu meu. In 2019 probabil n-am mai fost asa bine antrenat, am facut un singur antrenament de 100km, Bucuresti - Campina. Ce e drept cred ca mi-a lipsit si strategia. In 2016, la 24h, am abordat cursa mergand 1 tura la 5-6 ture, inca de la start, si am reusit sa imi conserv foarte bine energia. La Balaton nu merge asa - cursa e mult mai grea pentru ca ai si nivel, asfaltul mi se pare un pic mai dur (poate e doar parerea mea), in plus pierzi timp si te demoralizezi. In 2019 chiar n-am avut nicio problema fizica, a doua zi puteam alerga fara probleme (spre deosebire de acum si de 2017), dar m-am demoralizat foarte tare cand am vazut ca ma simt din ce in ce mai obosit si n-am reusit sa visez suta nici macar in 12 ore, ratand targetul de 12 ore cu vreo 5-10 minute, in conditiile in care in 2017 facusem bine sub 12, pe la 11:30. Ce e drept, acum avusesem mai multa urcare de la inceput, pentru ca s-a schimbat punctul de start - in 2017 am inceput din Balatonvilagos, in 2019 am inceput din Balatonfured, de pe acolo incep urcarile. Similar cu cursa din 2016, atat in 2017, cat si in 2019, am alternat mersul cu alergarea inca de la inceput. Planul era simplu - 100k cu 7 alergare/ 1km mers, 100k cu 5 alergare/ 1 mers. Problema a fost ca in 2017 dupa 140k nu mai puteam nici 3 cu 1. In 2019 chiar am reusit sa duc 7+1 pana la km 100, dar dezamagirea a fost mare cand am vazut ca nici 12 ore nu am facut pe suta, pentru ca incepusera sa se strice calculele. Ma usturau talpile foarte tare, in rest pur si simplu ma simteam extenuat si simteam ca nu mai merge alergarea. Am decis atunci ca nu imi mai ajunge timpul - mai aveam 120 km si 20 de ore - o medie de 6 la ora, ceea ce insemna ca inca trebuia sa alerg o gramada, macar inca pana la km 180... Nu ma mai simteam in stare sa alerg atata, asa ca am abandonat. Am invatat totusi ceva - e imposibil sa termini UB daca nu alergi, macar partial, pana la km 180-190 (primele 24 de ore, asa), ramanand cam 30-40 km pe care ai timp sa ii faci si cu 5/ora, deci mers.  Totusi a fost o decizie inteleapta, a plouat torential cam toata noaptea si nu as fi facut fata oricum.

A venit si anul Domnului 2020. Intre timp, m-am casatorit cu Bianca si am convins-o sa vina cu mine la suport la Ultrabalaton. Saraca fata... nu stia in ce se baga :) Ca idee, ciclistul chiar poate face diferenta intre finisher si DNF, te ajuta foarte mult moral si in plus are grija sa iti iei vitaminele, gelurile, etc. Bianca a indurat cursa extrem de curajos, cu determinare, vointa si eroism, nu s-a plans deloc, desi ii era si ei greu, si mi-a tinut tot timpul suport moral, nelasandu-ma sa ma plang sau sa ma gandesc la abandon, chiar daca mai faceam eu pe nebunul, asa ca pot spune cu mana pe inima ca n-as fi reusit fara ea, respect si recunostinta vesnica, cand mi-o fi mai greu asa sper sa fiu si eu :) Ideea e ca nu e asa simplu nici pentru ciclist, e greu sa mergi asa de incet, stiam din ceilalti ani ca si ciclistii cedeaza psihic, dar i-am zis ca e in regula sa o ia mai in fata si sa ma astepte. N-a facut asta totusi, a stat cu mine pana spre final, in ultimele 2-3 ore cand era clar ca voi termina a inceput sa o mai ia in fata pentru ca durerea devenise prea puternica, dar chiar si asa nu se indeparta mai mult de 200-300 de metri. Anul acesta, fiind cu pandemia, s-a mutat cursa din mai in octombrie - din start m-am gandit, ba baiatule, asta e anul meu, e sansa mea, poate unica. In mai este foarte cald, zona nu e deloc umbrita asa ca si la 23-25 de grade la umbra de fapt tu induri peste 30 la soare. Ca idee, acum desi ma temeam ca imi va fi frig, chiar si noaptea la 12-13 grade eram doar in tricou, desi bianca avea 3 straturi, ba chiar eram transpirat non stop, iar ziua imi turnam si apa in cap desi au fost maxim 20, dar diferenta a fost ca anul asta a fost innorat si nu s-a resimtit asa tare caldura, in plus soarele de octombrie nu frige ca soarele de mai, care te arde efectiv. Pe masura ce se apropia cursa, imi faceam din ce in ce mai multe griji ca nu se mai tine. Apoi, cand a fost sigur ca se tine, aud ca isi inchid ungurii granita. Le dau mesaj, imi zic ca e ok cu 2 teste COVID. Fac un calcul, 2 teste, 600 de lei de caciula, 1200 de lei de familie, cam grava treaba, de unde banii aia... Nu merita. Imi mai trimit ei un mesaj ca ar fi ok un singur test. Ma gandesc eu, bai hai un test merge, treaca de la mine, facem un test.

Am facut test de COVID si, pe deasupra, si Holter EKG - imi place sa am analizele de inima facute an de an, probabil e si din anxietate, dar ma gandesc ca la efortul fizic pe care il fac eu ar fi bine sa stiu daca e cazul sa spun vreodata stop (Doamne fereste de asa ceva, dar se poate intampla). Testul l-am facut in timp ce aveam si holterul si a fost absolut oribil - la final am fost pe pragul de a lesina, am ajuns la puls 40 si am avut inclusiv pauze in bataile inimii (ca la lesin, practic). Senzatia e groaznica, iti baga un bat in nas pana in gat si creierul isi ia eroare (cum am zice la programare, segfault) si uneori da comanda de lesin. Bianca totusi n-a avut o problema ca ea e testata constant si s-a obisnuit. Am primit raspunsul chiar in ziua aia, totul ok, negativ, a doua zi plecam spre unguri. La granita, culmea, nu ne-au cerut nimic, dar am avut emotii ca vor doua teste, ar fi fost nasoala treaba. Dupa chiar eram dezamagit ca am dat banii pe test degeaba, dar ni l-au cerut la inscriere, asa ca a fost ok. Am avut ceva emotii in cele 2 zile de dinainte de start, dar cumva am reusit sa dorm foarte bine inainte -undeva in jur de 8-9 ore. Cursa a inceput la 7 si ca sa mi se para ok ora de trezire am recurs la un truc psihic - am lasat ceasul pe ora Romaniei, astfel incat sa consider ca m-am trezit la ora 7, nu la 6, ceea ce suna deja mult mai bine (nu sunt deloc o persoana matinala). Ma imbracasem cu o seara inainte, panaa acum am purtat compresii la picioare, intre timp am ajuns la concluzia ca mai rau ma deranjeaza, am luat pantalonii scurti de la Decathlon, tricoul ce e drept l-am luat de la Compressport ca se usuca rapid transpiratia, Ultraboostii... si aia a fost. Ajungem la start, pana acolo aveam vreo 2 km, eu am mers pe bicicleta, ma pun la linia de start si apoi incepe numaratoarea inversa. Emotii mari, primii 200-300 m i-am alergat cu ochii inlacrimati de fericire, amintindu-mi si ce mi-a spus mama mea la telefon inainte - sa ma bucur ca pot alerga, ca altii nu pot nici sa mearga, si sa fiu fericit ca pot sa fac ceea ce fac. La scurt timp a venit si Bianca pe bicla, pornisem cu jacheta pe mine si manecute dar am renuntat la jacheta dupa maxim 3-4 km, am mai pus manecutele seara da' nu prea a fost nevoie nici de alea, vremea a fost perfecta. 

Si acum, cursa efectiva. Anul asta am schimbat strategia - am vrut sa alerg full cat de mult se poate. In acest scop, am avut alergate 2 antrenamente de 100 de km fara mers, ambele in jurul blocului din Militari. La al doilea antrenament mi-am dorit sa fac 150 dar n-am avut suficienta determinare, mai puteam fizic dar m-a lasat psihicul dupa 85 de ture de bloc (102 km), mi s-a parut un nonsens total si am renuntat. Primii 40 de km au mers foarte lejer, am tinut cam 6/ mie constant, aveam un pic peste 4 ore dupa 40km, cu tot cu urcari. Primul check point cu mancare era la km 53, acolo unde e si crama unde ai poza, am mancat niste paste parca, a fost un pic greu pana a reusit si Bianca sa ajunga cu bicla, erau mai multe restrictii fata de acum un an din cauza virusului. Am trecut prin crama, am facut poza si am continuat drumul.

 Undeva la maxim 30 de minute m-a luat grav stomacul - problema de care am suferit oarecum in cursa. Nu sunt un om care se ascunde dupa cuvinte, pe romaneste am avut nevoie sa ma cac (avea sa se intample treaba asta de 5 sau 6 ori in cursa, ceva nemaiintalnit de mine pana acum, de obicei reuseam sa termin o cursa fara sa am deloc nevoie la buda). Neavand toalete aproape, m-am dus in boscheti, apoi am continuat cursa, ceva mai usor si fara suparari la stomac. Desi am pierdut timp cu treaba asta in cursa, pot spune ca a fost mai bine decat sa iau ceva pastile (imodium), pentru ca aproape imediat dupa imi reveneam destul de bine cu stomacul si aveam puteri noi. Usor usor totusi incepea sa se simta oboseala, daca la inceput vorbeam constant am inceput sa vorbim din ce in ce mai rar, ca dupa km 80 sa nu prea mai vorbim deloc. La km 87 era iar masa, am sarit mancarea pentru ca urma si la km 103, punctul critic, Balatonmariafurdo, unde abandonasem de 2 ori - cumva km 148 in 2017 era aproximativ acelasi cu km 103 in 2019. Am bifat suta in putin peste 11 ore, cred ca 11 ore si 5 minute sau asa ceva, rezultat foarte multumitor - eram cu o ora mai bine decat in 2019 si mult mai in forma. Totusi la km 103 am simtit ca raman fara putere, mi-am dat seama ca nu merita sa continui in alergare full pentru ca ma voi epuiza. Durerile de cvadricepsi erau foarte mari, ce ma tinea in viata era faptul ca la 12 ore programasem al 2-lea ibuprofen - am luat la 6,12, 18 si 24 ore. Asta si desigur faptul ca atunci cand reuseam sa ma deconcentrez ma rugam constant sa termin cursa. De altfel, cei care ma cunosc stiu ca eu consider ca Dumnezeu ma ajuta in ceea ce fac, pentru a-l lauda pe El si a arata faptul ca nimic nu este imposibil pentru cineva care crede. Tot timpul am fost foarte determinat, niciodata nu m-am gandit serios sa renunt, am strans din dinti si m-am gandit ca e sansa mea, ca pot sa ma intorc acasa zero or hero, sa devin cel mai tanar roman care termina Balatonul sau sa ma intorc acasa cu o frustrare in plus. Intre timp am aflat ca a mai terminat proba anul trecut un roman mai tanar, 25 de ani (eu am 27), dar este de etnie maghiara, deci sunt cel mai tanar etnic roman care a terminat Balatonul vreodata, e si asta ceva :). Oricum, oricat am vrea noi sa fim de nationalisti, avem de invatat de la sportivii unguri, la ei sportul de anduranta este mult mai apreciat decat la noi, au extrem de multi sportivi buni, si chiar in Romania, daca ne uitam la topurile de la alergare pe ultra, atat pe munte, cat si pe asfalt, dar si la triatloane, o sa vedem extrem de multi unguri, mult mai multi decat procentul lor general din tara, asta pentru ca ei fac mai mult sport decat noi, asta e adevarul. Asa ca ambitionat de perspectiva unei glorii efemere, dar si pentru a termina o data cu cea mai mare frustrare a vietii mele, am continuat in ciuda durerilor. De altfel, eu cred ca un alergator bun de ultramaraton trebuie sa fi avut macar candva niste frustrari sau chiar sa aiba in continuare ceva frustrari mari, altfel n-ai cum sa fii atata de masochist :)) Psihologii cred ca sunt de acord cu mine. 

Dupa km 103/104 nu mai stiu exact, am realizat ca nu mai merge alergarea full. Fata de datile trecute, n-am mai pus deloc presiune pe mine sa alerg x, sa merg y, ci pur si simplu am zis ca orice ar fi nu renunt si fac ce pot. Am continuat sa alerg in urmatoarele 13 ore alternand intre 10 si 20 de minute de mers pe ora. De obicei alergam in 2 repriza de 20 de minute cu pauza de 10 minute, dar am facut si reprize mai mari, de 40-45 minute, in functie de cum ma simteam. Media, totusi, a scazut de la 9/ora la 7/ora, probabil si pentru ca pierdeam mai mult in puncte, la baie, etc. Pana la urmatorul punct unde am mancat, la km 147 parca, nu imi mai aduc aminte mare lucru. Noaptea in general o tii minte mai in ceata, organismul ar vrea sa doarma, totusi n-am simtit nicio secunda oboseala in cursa sau dorinta de a dormi, am fost prea determinat si in plus am baut mult Pepsi din puncte. Apropo de asta, ungurii sunt cu multe clase peste noi la capitolul organizare - cand o sa vad si in Romania check point-uri cu geluri, batoane, magneziu, saruri si vitamine, o sa imi schimb parerea. Aveau pana si tampoane pentru gagici! Si Bianca a vazut ca diferenta de organizare dintre ei si noi e de la cer la pamant, dupa ce vii de acolo ti se cam ia sa mergi in Romania, unde esti tratat in bataie de joc, fiind curse de ultra unde nu primesti o mancare calda in 20-30 de ore, ceea ce din punctul meu de vedere este inadmisibil (aici au fost 5 puncte cu mancare calda si am oprit in 4). Stiu ca toata noaptea am numarat cat mai e pana se lumineaza si ma tot pacaleam ca mai e un pic de alergat (hai pana la ora 21 din cursa, hai pana la ora 22, hai pana la ora 24). Noaptea am vazut o gramada care trisau - o tipa a aparut in fata mea desi era rupta, a fost dusa cu masina, am vazut biciclisti care faceau schimb cu alergatorii, cel putin 4-5 cazuri. Am vazut un tip care facea yoga la miezul noptii... Incerc sa imi aduc aminte din noapte dar nu tin minte decat ca ma uitam non stop la ceas si incercam sa mai trag de mine sa alerg inca 5 minute, tot ziceam ca in x ore se lumineaza... la un moment dat stiu ca am trecut printr-un parc si m-a apucat toaleta chiar acolo, m-am dus in spatele unor tufisuri si aia a fost. Altfel, peisajul era frumos, alergai cam tot timpul cu lacul pe stanga.  Un punct de interes a fost sa ajung la Siofok, aici am depasit din nou tipa care aparuse in fata mea subit, de altfel am depasit un grup mai mare de alergatori aici. Bianca a facut pana dupa Siofok, destul de nasoala treaba, asa ca eu am continuat si a venit si ea dupa vreo 30 de minute, pe bucata asta stiu ca am depasit multi alergatori, intre km 160 si 180. Spre dimineata, chiar cand se lumina si mai aveam putin pana la km 189 unde era si mancare, stiu ca am avut cea mai nasoala panta din cursa, o strada cu 15% care efectiv nu se mai termina. A fost oribila panta, era chiar in zona in care cotea lacul din nou si practic mai ramanea doar o mica portiune pana in Balatonfured, dar m-am chinuit destul pe acolo.

Dupa 24 de ore si 5 minute am ajuns la km 189, am fost un pic dezamagit ca am depasit timpul dorit cu 5 minute, dar din fericire mai aveam 8 ore si 33 de km - sub 5 la ora media, de fapt aproape 4! Durerile erau atroce, oricum dupa 24 de ore mi-am propus sa nu mai alerg daca nu e cazul, asa ca de acolo am mai alergat foarte putin, in primele 2 ore ce am mai alergat apoi am lasat-o mai mult la mers. Cu marcajele am avut un pic problema, ce e drept se marca doar cand schimbai directia, dar acolo nu eram sigur dupa km 189 si am pierdut cateva minute cu orientarea. Am continuat sa alerg pana m-a prins Bianca din urma, apoi am dat de o zona in care era un marcaj spre dreapta. Bianca a avut un mare spirit de observatie si si-a dat seama ca desi sageata era tot verde, nu era fix ca cele de la UB, ca nu avea si o linie sub ea, asa ca s-a dus inainte cu bicla sa verifice. Eu am intrat in vorba cu un ungur, m-a intrebat daca sunt italian (probabil seamana romana cu italiana pentru un strain), i-am zis ca sunt roman, m-a intrebat daca am mai fost, i-am zis ca de 2 ori dar ca niciodata n-am terminat, s-a uitat la ceas si mi-a zis ceva de genul "anul asta ai sanse reale". M-am panicat un pic ca n-a spus ca sigur termin, am inceput sa imi fac griji, durerile erau oribile. Stiu ca in urmatoarea ora pana la ora 25 am mai reusit sa tin media de 7/ora, am ajuns la 195km la 25h, restul de 27km i-am facut in 4 ore jumate (deci 6 la ora media, viteza de mers, pentru care a trebuit sa si alerg un pic, cam 10 minute pe ora, pentru ca mai pierdeam cu check pointurile si baia). Aici am avut un moment de low psihic, i-am zis Biancai ca nu mai are sens cursa, ca vreau sa renunt sa iau trenul, stiam ca vorbesc prostii dar pur si simplu voiam sa ma descarc, nu mai suportam. Chiar dupa discutia cu tipul asta am mai mers un pic si am dat de un fotograf, se vede ca arat rupt.

De acolo a inceput sa se faca tot mai cald, in urmatoarea ora inca a fost ok, dar dupa am iesit in camp deschis si muream de cald, ma simteam deshidratat non stop. In ultimele 4-5 ore nu am mai mancat nimic. Cand mai ramasesera cam 20 de km am deschis Google Maps si am vazut ca mai erau 17-18 km pana la destinatie, imi zicea 3 ore 37 parca prima oara (maps-ul calculeaza cu 5/ora viteza de mers). De acolo efectiv am mers aproape 100% din drum, Bianca deja nu mai suporta si o lua in fata, eu nu mai puteam de durere, ma tot aplecam pe vine, ma puneam cu mainile pe asfalt, ibuprofenul de la ora 24 nu prea a mai avut efect.. Cu telefonul si maps-ul in mana si verificand ceasul constant a trecut timpul, dar mult mai greu decat pana atunci. Daca din seara nu imi amintesc mare lucru, dimineata aia a fost oribila. Pe final se facuse cald, imi turnam mereu apa pe mine desi doar mergeam. Cea mai mare dezamagire a cursei am avut-o pe final. Maps-ul spunea ca mai sunt 9 km, dar comform indicatoarelor pana la 222 ar mai fi fost vreo 12. Mi-am amintit ca vazusem eu ca ultimul checkpoint e la km 219 si m-am gandit ca poate acolo de fapt e finishul, nu vedeam vreun motiv sa ocolim ceva pe final, asa ca mi-am setat clar ca mai sunt inca 9 km si gata. Asa de mult m-am bucurat ca am realizat ca mai am 9km si ca pot face sub 29 de ore incat am inceput sa alerg, am alergat asa cu pauze mici, asa prost cum am putut, inca vreo 2-3 km, Bianca se bucura ca terminam mai repede, ma mintea ca arat bine, ca alerg bine (aratam rau si alergam ca un pinguin si stiam si eu asta). Cand mai erau doar 6km pe GPS, deja ma bucuram, ziceam ca sub o ora, vad ca traseul face... la STANGA. Sa innebunesc nu altceva, ne ducea stanga spre lac, ca dupa sa revina din nou la dreapta spre finish. Am avut o mare dezamagire, n-am mai putut sa suport asa ca de acolo pana la finish am mers non stop, in cea mai mare scarba.

 Finishul a fost slab marcat, niste unguri ne-au debusolat si ne-au zis ca trebuie sa o luam pe strada, cand de fapt trebuia pe sub o poarta pusa acolo, m-am gandit eu ca nu e poarta pusa degeaba dar fiind obosit am zis ca oricum nu mai conteaza. Am ajuns la finish, ni s-a zis ca e un punct de control un pic mai in spate, pe unde trebuia noi sa fi venit, am mers acolo, am pierdut clar 5 minute cu finishul, eram sub 29 de ore jumate (nu ca ar conta). Ne-a anuntat ca am terminat, evident in maghiara, nu prea se pricep baietii la alte limbi, dar nu conta, am fost super incantat, am terminat!!

La scurt timp am fost sa imi iau diploma, ti-o grava pe loc cu timpul si poza, iar de acolo pana acasa, pe 2km, am facut, fara exagerare, 40-45 de minute. Efectiv mi se blocasera muschii, genunchii, gleznele, tot. Asa e la un concurs de plat - daca te opresti 15 minute esti terminat, nu mai poti continua. 

Si asta a fost... gata cu Balatonul! Mai ramane TDG-ul ca si ambitie personala, dupa nici nu stiu ce o sa mai fac cu viata mea, poate o sa o las mai mult pe alpinism/ ture mai usoare. Ar mai fi si Spartathlonul dar acolo e cam cald si cam greu, e mult mai dificil decat la Balaton. Oricum, nu imi mai propun curse de plat in viitorul apropiat, poate as incerca totusi un antrenament de 150k fara pauza, in 16 ore asa, dar oricum simt ca am scapat de o mare presiune, cred ca asa eliberare nu o sa simt nici daca voi termina doctoratul (si ala tot un fel de ultra e, dar aia e alta poveste). Ca de obicei, ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa reusesc, si asa cum am mai spus Biancai, fara de care sigur n-as fi reusit. Azi, la 5 zile de la finish, am mers prima oara cu bicla, ieri am fost la escalada, usor usor imi revin, nu au fost daune mari din fericire.
                        

                                                    Lacul cat o mare

                                                                             Finish!!

                                                                            Distrusi la final

                                                
                                                                Medalii smechere

Random prin cursa

                                                                Cel mai eficient vehicul existent

Bucovina Ultra Rocks 2020

Anul acesta planurile tuturor ne-au fost date peste cap din cauza epidemiei si a faptului ca foarte multe curse s-au anulat. Eu m-am inscris din nou la tragerea la sorti pentru Tor des Geants, n-am avut noroc la tragere asa ca m-am inscris la o cursa partenera, Grand Trail Courmayeur, pe ideea ca sunt sanse sa primesc slot de inscriere la TDG daca termin cursa de acolo. Nici GTC nu era foarte simpla - aproximativ 100km cu 8000 nivel, deci foarte brutala, probabil mi-ar fi luat undeva in jur de 20-24 de ore sa o termin. In fine, pana la urma s-a anulat si TDG si GTC, am ramas cu o paguba de 50 de euro (am platit 100 de euro inscrierea, am primit 50 de euro inapoi) si fara vreo intentie de a mai participa la un ultra montan anul acesta, avand in vedere ca foarte multe curse s-au anulat. Intr-o zi stateam la o apa minerala cu Gigi (Nicolae Gheorghe) si ma intreaba daca merg la Bucovina Ultra Rocks. I-am zis ca nu stiu despre ce e vorba, el mi-a prezentat un pic cursa, mi-a zis ca vin cei mai buni din tara pe ultramaraton acolo, atat alergatori puternici, cat si alergatori "celebri", dar nu neaparat buni la alergare (nu dau nume, va prindeti voi la cine ma refer). Cand am vazut lista de start am zis ca e clara situatia, trebuie sa particip si eu sa ma pun la start cu "celebritatile" noastre locale sa vedem cine ce poate. Din pacate sau din fericire n-a fost cazul de astfel de intrecere, pentru ca "celebritatile" si-au anulat inscrierea dupa ce au facut putina publicitate cursei, astfel incat au ramas doar alergatori cu adevarat buni, asa ca nu m-a mai interesat locul in clasament sau vreo competitie directa. Ceea ce e bine, pentru ca daca nu esti elita un ultra trebuie alergat easy, fara a incerca sa intri in competite cu cineva, trebuie sa iti vezi doar de planul tau si sa nu te intereseze ce este in jur. 

Antrenament nu prea am avut - in perioada de lockdown am alergat cat de cat dar numai distante scurte, 10-15 km, cu o singura exceptie, un maraton alergat easy in Faget, iar dupa lockdown am mai alergat o singura data pe asfalt 25 de km. Deci volumul era bun, dar lipsea cu desavarsire. Am mai avut eu ceva iesiri la munte, ceva escalada, o tura cu bitza pana la Brasov, in consecinta nimic serios, astfel incat aveam toate motivele sa imi fac griji pentru cursa care urma. Problema mea principala nu era distanta, ca un sutean si un 6000 nivel am mai facut din astea (in caz ca nu stiti gluma.. https://www.youtube.com/watch?v=7f7vif5wBM8 de altfel si referinta cu apa minerala de mai sus). Problema era ca startul era pus la 12 noaptea, ceea ce pentru mine era o problema. Oricat o intorceam, nu gaseam nicio solutie in care ieseam mai bine de a nu dormi vreo 30 de ore. Eu in general sunt o persoana destul de somnoroasa, dorm foarte mult, nu aveam mai mult de 28 de ore state fara somn (chit ca aveam perioade mai mari, gen 2 zile, cu somn foarte putin, 2-3 ore in total in 50 de ore, sau si mai rau, 7-8 ore de somn in 3 zile, din astea). Asa ca m-am gandit ca n-ar strica un antrenament de nesomn in vederea cursei din Bucovina si nu numai. Mi-am propus sa stau pana atunci macar o data treaz timp de 36 de ore. Planul initial era sa fac si miscare moderata (mers) in timpul asta, dar pana la urma m-am razgandit si am decis ca pentru o prima incercare e suficient sa reusesc sa stau treaz si atat. Am ales o zi prin iunie la final sau iulie la inceput, nu mai tin minte, dar cert e ca era noaptea scurta. M-am trezit la 11 pranzul, mi-am facut lucrul de acasa, etc, a venit seara. Eu in general ma culc tarziu, dupa 12-1 noaptea, dar parca in noaptea respectiva incepuse sa ma ia somnul mai devreme din cauza stresului ca urmeaza sa nu dorm. Pentru cei care nu stiti, puteti afla pe celalalt blog ca am avut ceva neplaceri cauzate de anxietate, am reusit sa scap de ele dar in continuare nu e o idee buna sa beau cofeina, mai ales daca e concentrata - am mai facut experimente si cateva ore ma simt destul de bagat in priza, asa ca nu puteam conta pe asta ca sa nu mai simt lipsa de somn. Am descoperit totusi ca exista o sursa de cofeina pe care o tolerez, probabil doza fiind mai mica, si anume Coca Cola. Poate trebuia sa le cer baietilor niste bani de reclama :)) dar adevarul e ca m-a ajutat. Am cumparat niste Cola si am baut constant toata noaptea in timp ce ma uitam pe Youtube la experimente despre sleep deprivation. A venit dimineata intr-un final glorios, eu toata noaptea am stat cu lumina inchisa in fata laptopului pentru ca in Cluj stau cu Bianca intr-o garsoniera si ea dormea, deci a fost destul de greu. S-a trezit si Bianca sa se duca la munca, am condus-o vreo 2km pana la spital, m-am intors inapoi acasa, eram destul de obosit. Culmea, cand am ajuns acasa, dupa vreo 22 de ore de nesomn, am inceput sa ma simt mai bine. Am facut ce aveam pentru ziua respectiva, dar undeva pe la 26-27 de ore de nesomn am inceput sa ma simt din ce in ce mai obosit, am facut un dus in speranta ca ma va ajuta dar mai rau mi-a facut. A venit si Bianca de la munca, incepusera diverse senzatii nasoale, amorteli/ furnicaturi in degetele de la maini sau picioare, oboseala iti afecteaza nivelul de stres si poate cauza inclusiv astfel de senzatii, mai ales daca nu ai o activitate pe care sa te concentrezi. Chiar credeam ca nu voi rezista cele 36 de ore dar ii promisesem Biancai ca mergem pana la Decathlon, am fost pana la Decathlon cu masina, am luat ceva camere pentru bicla, ne-am intors, am ajuns acasa, si cumva dupa vreo 30-31 de ore senzatia de somn a disparut in mod foarte dubios. Restul de ore pana la 36 nu le-am mai simtit, am intrat intr-o stare de transa oarecum, am stat pe telefon ma jucam jocuri, ma simteam chiar ok, chiar daca simteam ca parca ceva nu e in regula. Dupa 36 de ore cand sa ma culc... nu mai puteam! Mi-a luat vreo 30 de minute cred ca sa adorm, am dormit vreo 12 ore dupa asta dar destul de chinuitor somnul in prima parte, am tot visat, ma tot trezeam...  In fine, chestia asta poate parea o prostie, dar pentru psihicul meu a contat enorm - reusisem sa stau treaz 36 de ore! Toate site-urile de specialitate iti spun ca dupa 36 de ore de nesomn sanatatea iti este pusa la risc, iti creste tensiunea, pulsul etc, eu chiar mi-am monitorizat pulsul si dupa 36 de ore in continuare era la valori normale. Am avut grija sa iau si ceva suplimente cu vitamine si minerale, per total a fost OK, au fost momente in care am fost foarte obosit si mi se parea ca nu o sa rezist, dar daca treci peste si te concentrezi doar la cat mai ai in fata, se poate, nu e ceva imposibil.

Cam asta a fost "pregatirea" mea. Vine si ziua cursei, intre timp l-am convins si pe Godza sa participe la cursa de 80km (care a fost de 90 de fapt), a venit si el in Cluj si am plecat impreuna spre Campulung Moldovenesc. Startul se da undeva de sus, urci vreo 50 de metri cred pana acolo, am luat kiturile de concurs, apoi ne-am dus la cazare, de unde a trebuit sa urc din nou cei 50 de metri sau cati erau pana la start. Am uitat sa mentionez - am dormit pana la 1 pranzul, m-am culcat pe la 3 jumate cu o seara inaine, si pe masina am reusit sa adorm cateva minute (maxim 15-20 de minute cred), cat sa ma pacalesc psihic ca se fac 24 de ore fara somn abia la ora 18. In fine, se da startul, am luat startul in grupuri de 2 persoane datorita regulilor impuse de virus. Am fost ordonati dupa "valoare" (punctajul ITRA) astfel incat sa fie cat mai putine interactiuni intre participanti. Am plecat cu o sportiva romanca de etnie maghiara care a terminat undeva la jumatate de ora in urma mea, deci repartitia a fost destul de corecta. Prima portiune era destul de alergabila, chiar daca un pic in urcare. La un moment dat a fost interesant ca am trecut pe o partie de ski iluminata artificial asa de bine incat ne-am putut inchide frontalele. Ne adunasem vreo 3-4 persoane care alergau in acelasi ritm, m-am intalnit si cu Robert Zamisnicu, a fost amuzant ca am vorbit cu el vreo 15 minute fara sa pot vedea cine este, fiind noapte si el alergand un pic in fata mea, l-am intrebat cine e, cand mi-a zis ca e Robert m-am dus langa el si l-am luminat si mi-am dat seama ca el e, mi se parea mie vocea foarte cunoscuta dar noapte, oboseala... In fine, ajungem noi pe Rarau pe varf, pana atunci mi s-a parut cald si la tricou, desi era noapte, ma gandeam cu groaza ce va fi a doua zi. Incepem coborarea, destul de tehnica mai ales noaptea, ne ratacim mai multi vreo 200 de metri, din fericire ne prindem destul de repede ca nu era ok pe acolo. Am depasit un pic grupul si am ajuns din urma prima fata. Nu stiam cine este, am discutat dupa si mi-a spus ca e Ana Constantin, o stiam dupa nume ca reprezentase Romania la ceva campionat de trail running. Am rucat cu ea pana pe Rarau a 2-a oara, i-am admirat ambitia, fusese si ea in grupul care s-a ratacit, pierduse prima pozitie dar a tras tare si a reusit sa isi ia un pic de avans. Pe urcare era un pic obosita dar a tras de ea si a tinut pasul cu mine, am discutat un pic despre dezavantajele de a alerga pe munte in Romania - animalele salbatice (caini, ursi, etc). Daca vreodata voi pleca din tara asta ar fi singurul motiv - a devenit prea periculos sa mai mergi pe munte prin Romania, la tot pasul vezi ursi, automat multi ursi implica si multi caini agresivi la stane, etc. Nici acum nu imi dau seama ce s-a intamplat dar am ratacit traseul pe final - aparent era un drum mai scurt pana pe varf, dar noi am luat-o pe Rarau pe unde am mers si prima oara. Ajungem noi fericiti pe varf, acolo voluntarii se uita mirati la noi si ne intreaba pe unde am luat-o pentru ca am gresit drumul, a doua fata devansand-o din nou pe Ana. Marcajele au fost in general bune, dar au fost cateva portiuni in care ar fi mers sa fie mai apropiate - mi-am asumat asta, fiind prima editie era de asteptat. O sa revin mai tarziu asupra acestui aspect. Ana se enerveaza si mareste pace-ul, eu nu ma mai tin dupa ea pentru ca incepuse sa ma doara stomacul, am luat un gel la fiecare ora si combinatia cu oboseala n-a fost cea mai buna idee pentru stomacul meu. Cred ca mi-am sensibilizat stomacul de-a lungul timpului avand in vedere ca am mai tot alergat distante lungi, am facut iesiri lungi la munte cu putina mancare, in ultimul timp am suferit constant in alergarile lungi din cauza stomacului. Sau poate pur si simplu imbatranesc, acum 4-5 ani nu aveam nicio problema si chiar ma miram cand citeam ca un alergator de ultra trebuie sa aiba un stomac de fier. Si in cursa asta am avut mici probleme cu stomacul, dupa 6 ore am renuntat la geluri (deci am carat vreo 400 de grame inutil, vreo 12 geluri pe care nu le-am mai folosit) si am folosit doar glucoza si ciocolata din puncte. M-am mai ratacit un pic pe coborarea a doua, dar in general nu au mai fost probleme de orientare dupa asta. Noaptea a fost mai greu, dupa ce s-a luminat am scapat si de senzatia de oboseala continua si de gandurile de abandon. Primele ore totusi au trecut oribil de greu, din cauza oboselii.

 De la km 35 pana la km 80 am mers singur, facand ceea ce stiu mai bine, si anume sa ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa termin cu bine si sa fac calcule. Plecasem de acasa cu ideea ca pot face undeva in jur de 18-20 de ore. Mi-am dat seama rapid ca 18 e nerealist, mi-am reconfigurat pe la 20, iar dupa 45km am inceput sa ma gandesc ca de fapt o sa fac undeva spre 21. Estimasem ca fac 6 ore pe primii 45 de km, am facut aproape 7, asa ca am realizat ca e nerealist 18. Urmatoarea urcare avea 4km cu 1200 nivel - cred ca vreo 7 de fapt toata urcarea, am estimat bine ca voi face minim 2 ore si inca o ora jumate pe coborare, astfel incat insemna ca depasesc 10 ore pana la km 60, ori eu acasa imi estimasem 9 ore. Nu stiam ca urcarea va fi brutala. A fost grea, am reusit totusi sa depasesc niste oameni acolo, dar a fost lunga si usor usor incepea sa se faca zi, deci si cald... Aici am facut o mare greseala - nu mi-am luat suficienta apa. N-am fost atent ca nu e apa pe varf si mi-am luat doar 0.5 litri de apa si 0.5 litri de cola. Din fericire n-am ramas complet fara lichide, am rationalizat un pic pe final si am baut mai putin, dar imi ramasese doar cola si ma simteam deshidratat, voiam neaparat sa scap de gustul ala dulceag din gura si nu puteam. Pe portiunea respectiva m-am tot intersectat cu fata care a iesit pe 2 si mi-a dat un sfat pretios - dupa cativa km de coborare urma sa fie un izvor de unde puteam sa imi pun apa. Inca ceva, varful a fost iluzoriu, era o cruce mare si credeam ca s-a terminat urcarea, a urmat o coborare scurta apoi a mai venit inca o bucata de urcat... Am inceput sa cobor, de la deschidratare nu mai puteam alerga constant, dar salvarea a venit dupa cativa km, exact asa cum mi-a descris fata - urma o intersectie, faceai dreapta si in maxim 1 minut era si izvorul. Bucurie mare, mi-am umpluat ambele bidoane, i-am multumit lui Dumnezeu ca nu e izvorul secat (aparent exista si varianta asta) si am continuat sa alerg pana la km 60 unde era puteai lasa bagaj (dropbag) in caz ca voiai sa cari mai putin sau sa schimbi hainele. Eu am decis sa nu mai las dropbag ca sa nu pierd timp. Coborarea a fost lunga si plictisitoare, a semanat foarte mult cu cea de la Ciucas Ultra spre km 65 unde era dropbagul, aveam asa un deja vu. La punctul de la km 60 cred ca aratam cam rau ca un voluntar ma tot intreba daca nu vreau sa ma odihnesc un pic la umbra. Mi-am turnat niste apa in cap, am mancat ceva din post, am avut inclusiv un sandvis acolo (cam subtire totusi, ar fi mers macar o supa ceva, nu stiu daca n-au avut voie din cauza restrictiilor, oricum nu pot spune ca am suferit de foame dar mergea ceva cald). Am mai stat 2 minute si am plecat, depasindu-l acolo pe Adrian Toma, care a stat mai mult in punct. In fata mea am vazut ca era Alex Petrut, un tip puternic care a facut sub 100 de ore la Tor des Geants, asa ca m-am gandit ca sunt destul de bine in clasament. Pe urcarea spre Giumalau l-am tot vazut in fata mea dar n-am reusit sa il ajung. Urcarea a fost foarte lunga, a durat spre 3 ore, 12 km cu 1100+. A fost cald si din nou am fost cam deshidratat, am facut iar o mare greseala - am luat de data asta 1.5 litri de lichide, dar 0.5 litri erau cica isotonic, n-am idee ce era chestia aia, ceva roz/mov dar cu gust si miros oribil, am luat o gura si instant mi-a venit sa vomit asa ca n-am mai putut folosi bautura respectiva. Nici in cap n-am vrut sa imi torn, cola mi-am mai turnat in cap dar chestia aia mirosea prea rau si cred ca as fi vomitat. Deci iar am ramas cu un singur litru pentru aproape 3 ore de urcare in canicula (intre timp se facuse ora 11). Din fericire la jumatatea urcarii a inceput sa se racoreasca si sa bata vantul asa ca nu am mai avut probleme legate de canicula. Intre timp mi-am amintit un pasaj din Biblie, pe care mi-am promis ca il voi scrie aici daca reusesc sa termin cu bine, l-am cautat ulterior ca sa il reproduc exact - „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte". E un pasaj care m-a ajutat de multe ori, chiar atunci cand credeam ca nu mai pot. Ca o paranteza, respect convingerile religioase ale tuturor oamenilor dar eu sunt crestin, aceasta este calea pe care am ales-o asa ca postarile mele au si aceasta latura, cu toate acestea nu vreau sa ma cert cu nimeni sau sa conving pe cineva, pentru ca pana la urma fiecare are dreptul sa creada ceea ce doreste. Pe mine crestinismul m-a ajutat de-a lungul vietii asa ca ma simt dator sa mentionez aceste aspecte . Era si un citat, "If you want to run, run a mile. If you want to experience a different life, run a marathon. If you want to talk to God, run an ultra.". In cazul meu chiar e adevarat :) 

Am ajuns si pe Giumalau, intre timp l-am ajuns din urma pe Soveresan, un alt alergator bun, avea ceva probleme, il jenau pantalonii, mi-a zis ca si el a avut probleme de la isotonicul de la km 60. Pe varf n-am mai facut greseala si m-am hidratat corespunzator - o sticla de cola, una de apa si una de apa cu supradyn (am folosit cateva pliculete in cursa). Apropo de hidratare si echipamente - la un moment dat am tot purtat flaskuri - Salomon, Compressport, ce s-a putut. Am ajuns la concluzia ca nu merita, am cumparat o gramada si toate s-au spart, ba chiar unul de la CS mi s-a spart in timpul cursei la TDG in maxim 48 de ore. Poate le apucam eu prea tare cu dintii si se spargeau, dar am ajuns la concluzia ca mult mai ok sunt sticlele gen Gatorade - cu putin efort poti bea si din ele fara sa le scoti din rucsacul de alergare si pe deasupra nu se vor distruge daca le musti prea tare. Unde mai pui ca sunt 4 lei, nu 100. In fine, urmeaza o coborare de 10km, am reusit sa o alerg integral (ce e drept foarte incet, pe la 7/mie) cu toate ca eram obosit. Pe final m-am intalnit cu un ciobanesc destul de agresiv, a trebuit sa astept sa vina cei din spate, noroc ca avea un tip un aparat cu ultrasunete, s-a dovedit ca de fapt erau 3 caini ciobanesti destul de agresivi. Ca tot veni vorba, a fost a 4-a oara cand am dat de caini - s-a mai intamplat si la a doua coborare de pe Rarau, am trecut cu Ana pe langa ei dar nu ne-au facut nimic, alta data erau cu ciobanul si i-a tinut si a 3-a oara tot pe coborarea dinspre Giumalau, a trebuit sa ocolesc un pic traseul sa nu intru in caini, la sfatul unor persoane de acolo. Dupa coborare a urmat o portiune de plat care parea interminabila si incepusem sa ma ingrijorez ca m-am ratacit, marcajul era destul de rar, ce e drept era doar o poteca dar nu intelegeam de ce dureaza asa mult. De fapt eram eu rupt. Ajung intr-un final la km 80, vad ca urmeaza 12km cu 1200+. Pe drum dau de Claudiu Beletoiu si de Alex Petrut, Claudiu e si el un finisher TDG, practic eram 3 persoane care au participat la TDG (ce e drept eu n-am terminat), asa ca amuzament ordinea noastra in clasament a fost corespunzatoare performantei de la TDG - Alex a terminat pe 11, Claudiu pe 12, eu pe 13. Pe la jumatatea urcarii am dat de Ana care era destul de epuizata. Urcarea a fost horror, nu se mai termina, se vedea crucea de pe Giumalau ca o fata Morgana, nu se mai apropia.. Claudiu intre timp o luase in fata, Alex ramasese un pic in spate, intr-un final ajungem destul de epuizati pe varf. Desi am luat 3 sticle de 0.5, ramasesem fara apa pentru ca am folosit-o si sa imi torn in cap. Cam aveau dreptate organizatorii ca trebuie minim 1.5l de apa... Claudiu tocmai pleca atunci cand noi ajungeam. Intre timp vad ca Alex isi revenise si venea tare din spate. Pana la km 80 nu m-a interesat clasamentul, atunci am aflat de la Claudiu ca suntem in top 13, am ramas un pic surprins, credeam ca sunt cateva pozitii mai jos, mi-am dat seama ca au abandonat cativa din cei din fata mea. 

Dupa ultima urcare pe Giumalau au inceput sa mi se termine resursele fizice si psihice, cumva ma setasem psihic ca mai e urcarea aia apoi coborare, dar n-a fost deloc adevarat, au mai fost aproape 1000 de metri de urcat de pe Giumalau pana la final, adica enorm pentru cineva obosit. Urmatoarea portiune scria ca are 6km cu 200+ si 700-, voluntarul ne spune ca e doar o coborare lunga. Nu i-am mai spus nimic, era clar ca 200+ nu inseamna doar coborare. Coborarea era tehnica si avea si bucati de urcare, iar la final, spre marea noastra bucurie, a urmat o urcare horror, cu panta foarte mare, cred ca doar aia avea 200+, in total cred ca am avut 300+ lejer pe portiunea respectiva. Ajungem la ultimul punct de control, pe Giumalau fusesem avertizati ca de acolo urmeaza "nici urcare, nici coborare, asa sa va distrati pe final, iar la final o urcare urata". Vedem ca scrie ca mai avem 550+ si ni se explica acolo ca toti sunt pe final. Nu prea ne vine sa credem, iar terenul care urmeaza nu e deloc prietenos - o gramada de fals plat in urcare sau chiar urcari scurte. Ne prinde si o ploaie torentiala intre timp, tot imi dorisem sa vina ploaia cand era cald, din pacate a venit cand nu mai era cald asa ca a trebuit sa imi pun geaca de ploaie, doar ca sa o scot dupa maxim 30 de minute. Incepusem sa il intreb obsesiv pe Claudiu ce kilometru ii arata pe ceas, mi se parea ca nu se mai termina, eram setat sa se termine cursa si urcarile si tot continuau. La un moment dat in sfarsit incepem sa coboram mai serios si ma gandesc eu ca nu se mai poate sa fie inca o urcare, deja urcasem destul. Ajungem la altitudinea finishului, ca sa ni se spuna ca mai e o urcare de 1.5km cu 500 nivel. Evident ca am innebunit un pic, creierul meu a refuzat sa mai coopereze asa ca am urcat cat de incet am putut, faceam pauze de 2-3 secunde la fiecare 10-20 de pasi. Am apreciat macar ca era scurta ca distanta si nu trebuia sa ma mai deplasez mult. Oribila urcarea, mi-a luat cam 40 de minute. Claudiu s-a distantat un pic pe urcare, eu am ajuns cu Ana pe varf, ma gandeam sa termin cu ea dar pana la urma am luat-o un pic in fata sa ii las momentul de glorie - a luptat incredibil pentru locul 1, foarte ambitioasa, chiar si cand era epuizata se tot uita in spate sa vada daca nu venea cineva. Cu maxim 200 de metri inainte sa termin aud ca il anunta organizatorii pe Claudiu, vin si eu, ma pun jos prima oara in ultimele 21 de ore si ma bucur de finish. Timp total - 20 de ore 45 de minute. Pentru mine a fost un timp bun si o cursa buna, chiar daca la secole distanta de timpii campionilor (13 ore si ceva), ceva de neconceput pentru mine. Pana spre cazare m-au apucat frisoanele, am tremurat pana am adormit, abia mai puteam sa merg, dar ce mai conta... A doua zi am aflat ca a terminat si Godza chiar cu 4 minute inainte de deadline, chiar m-am rugat sa termine si el, nu prea avea antrenament dar are ambitie mare, m-am bucurat ca a reusit. :)

Per total o cursa frumoasa, am apreciat ca au putut organiza o cursa in conditiile de fata. Pe viitor ar mai trebui lucrat un pic la marcaje, au fost in mare parte ok dar ar fi trebuit insistat mai bine pe cateva portiuni, mai ales daca se parcurg noaptea/ pe ceata. Si poate ar fi mers o supa/ niste paste la km 60, acuma nu stiu daca nu a fost deloc in plan sau nu s-a putut din cauza restrictiilor (mancare gatita, farfurii de unica folosinta, tacamuri, etc, mai greu de organizat). Din pacate multi caini, asta se intampla peste tot in tara si tot timpul ai un sentiment de nesiguranta cand mergi pe munte in Romania, nu e vorba de concursuri (ba chiar la concursuri e mai ok ca macar e multa lume). Am inteles ca ar fi fost sanse sa dam si de urs... In afara n-ai niciodata probleme din astea, dar imi asum ca aici nu se va modifica niciodata asta, ori accept sa alerg la risc/ cu spray cu piper la mine, ori plec in alti munti mai siguri, cine stie. Pana una alta, anul asta oricum nu mai am in plan nicio alergare montana lunga, vedem ce o mai fi la anu'.

Escaladă la înălţime în Chelile Turzii

N-am mai scris de mult pe blog, probabil si pentru ca incep sa "imbatranesc" si chiar daca ipotetic inca sunt student (termin anul 2 de doctorat la inceput de toamna) nu prea ma simt definit de vechiul meu blog, "student la poli". Cumva in fiecare etapa din viata aveai un statut destul de clar pana acum - in liceu eram elev de Tudor Vianu, in facultate student la Poli, dar in momentul de fata nu cred ca imi mai pot da un astfel de atribut. Asistent la Poli parca nu suna bine, prof la Poli n-ar fi adevarat pentru ca titulatura de profesor universitar se castiga greu si e diferita de a tine seminarii sau chiar cursuri, asa ca acest nume "alergator prin viata" mi s-a parut acum vreo 2 ani, parca, destul de potrivit. N-am folosit blogul de atunci, dar mi s-a sugerat sa descriu experientele mele legate de escalada din ultimul timp si m-am gandit ca ar fi pacat sa se piarda din memoria mea, cu atat mai bine daca informatiile sunt de interes si pentru altii. Cu celelalte 2 bloguri intentionam sa devin cunoscut, sa ajung influent in mediul meu, (ceea ce reusisem, partial, prin liceu toata lumea imi stia blogul), inspirat fiind din cateva romane comerciale, care ma faceau sa cred ca poti schimba ceva scriind. Intre timp nu stiu daca am devenit mai indiferent sau pur si simplu sunt mult mai focusat pe ceea ce fac, dar n-am mai avut timp si motivatie sa mai scriu, ceea ce poate nu e neaparat bine - merita macar ca exercitiu de gandire.

Ca background, pentru cei care nu ma cunosc foarte bine, mi-a placut muntele de mic, inca din scoala primara facand diverse drumetii cu familia prin Bucegi (Jepii mici, Valea Cerbului, Bucsoiu etc imi sunt cunoscute de aproape 20 de ani). N-am facut mult sport cand eram in liceu, fiind determinat sa obtin rezultate bune la scoala, dar la 20 de ani viata mea s-a schimbat, descoperind alergarea. Si prin scoala eram bun la probele de rezistenta fara sa ma antrenez, am alergat o data cu niste prieteni 6km si mi-a placut si am continuat sa alerg sa vad unde pot ajunge. Pe vremea aia nu era la moda sa alergi, abia aparuse conceptul pe la noi, m-a scos la alergat o fosta colega care plecase in UK si a luat "moda" de acolo. Initial am fost destul de intrigat, eram ceva la modul "asta e noul iesit la bere, ciudat", dar intre timp mi-a placut si am ajuns sa alerg la diverse probe, facand maratonul in 2014, la aproximativ 9 luni de cand incepusem sa alerg. Intre timp am auzit de alergari montane, nu stiam ca exista asa ceva dar mi-a placut mult conceptul, pentru ca mereu mi-a placut sa fac un traseu cat de cat in viteza, m-ar fi plictisit sa dureze prea mult. De atunci am tot participat la tot felul de curse pe diferite distante, de la 5 km la 200, atat pe plat, cat si pe munte. Despre ele am scris o perioada pe blog, apoi dupa ce a inceput sa devina o obisnuinta am facut doar cate o postare pe facebook pentru fiecare concurs. Pe atunci tineam minte fiecare concurs cu timpul realizat si cum m-am simtit pe traseu si imi venea greu sa cred ca voi ajunge sa nu mai tin minte in ce an ce am facut, dar de exemplu acum daca ma gandesc la Ecomarathon nu doar ca nu mai tin minte cum m-am simtit de la an la an, dar nici macar vremea nu mai stiu cum a fost. Am o vaga idee legata de timpi, dar nici acolo nu mai sunt sigur. Pentru ca sunt o persoana care se plictiseste repede si cauta tot timpul noi provocari, am inceput sa alerg din ce in ce mai mult, pana am realizat ca orice distanta e posibila cu antrenament, diferenta facand-o doar timpul final. In acel punct am inceput sa imi pierd un pic din motivatie si sa incerc sa gasesc alte provocari. Avand in vedere ca imi placea muntele, in 2019 (anul trecut) am vrut sa merg pe Mont Blanc. Pentru asta am facut o scoala de iarna ca sa invat tehnici de baza, apoi am mers impreuna cu un prieten, Mihai, in Franta. Vremea n-a tinut cu noi si a trebuit sa abandonam la 4400m altitudine, dar experienta mi-a placut foarte mult, chit ca pe Grand Couloir mi-am vazut moartea cu ochii. Pentru cei care inca sustin ca e 'easy' acolo, le sugerez sa se uite la acest clip - https://www.youtube.com/watch?v=EetE588qJNQ. Riscul obiectiv e foarte mare si culoarul s-a degradat foarte mult de-a lungul anilor, noi l-am prins ud si fara zapada, asa ca la fiecare pas simteai cum urmeaza sa cazi pe grohotis. Cred ca am pierdut o luna din viata acolo datorita stresului :)) (side note - eu sunt de moda veche, am ramas cu emoji-urile de pe yahoo messenger, si sunt cateva care mi se par foarte expresive asa ca imi place sa le folosesc si pe blog; cine nu le stie sa le caute, probabil generatia 2000+ nu va mai intelege ce inseamna ":))" ).  Oricum, experienta mi-a placut si m-am decis sa mai incerc si cu alta ocazie daca Dumnezeu ma tine sanatos.

Acum, in paralel cu asta, m-am apucat oarecum intamplator de escalada. De ce spun oarecum? Pentru ca de fapt a fost asumata treaba, oricum ma gandeam sa fac asta pentru ca mi-ar placea sa imi iau o certificare de ghid montan national (nu stiu daca neaparat sa ghidez eu oameni, desi mi-ar placea, dar macar pentru experienta in sine) si am vazut ca trebuie sa stii bine escalada. Initial nu prea m-a tentat acest sport, mi se parea foarte static pentru gusturile mele, prin urmare plictisitor - stai intr-o sala de 15 metri inaltime si incerci acolo trasee. Cum m-am apucat de escalada a fost, din nou, intamplator - m-a invitat o amica sa merg cu ea de 1 sau 8 martie, nu mai tin minte, cert e ca fetele aveau gratis. Nu pot sa spun ca m-a atras cine stie ce, am incercat cateva trasee si ultimul traseu pe care l-am incercat, un 5c cu o mica surplomba, n-am reusit sa il fac. Evident, m-am ambitionat si mi-am facut abonament la sala cu instructor, pentru ca nu aveam cu cine sa merg. Dupa vreo 2-3 sedinte am reusit sa fac traseul, apoi chiar sa mi se para banal. Am tot continuat sa imi reinnoiesc abonamentul, de data asta cu scopul de a ajunge la 6a, cat se cerea la examenul de ghizi. Am reusit dupa cateva luni sa ajung sa fac trasee 6a, apoi am continuat sa vin la sala si usor, usor m-a prins sportul, pentru ca mereu aveam un obiectiv pe care mi-l doream si ma tinea in priza. Cel mai bine cred ca am dat 6b pana acum, desi am incercat si trasee de dificultate 6c (mi-au iesit miscarile dar nu cursiv). In paralel cu asta, am inceput sa ies cu Bianca la escalada la stanca. Acolo treaba mi s-a parut total diferita - am facut initial cateva trasee usoare in Zarnesti si Brasov, apoi am inceput sa fac trasee de escalada in Cheile Turzii. Ceea ce am remarcat este ca gradele de la sala nu prea au treaba cu astea de pe stanca - sunt 2 sisteme diferite de masurare a dificultatii, si desi exista o echivalenta mie nu prea mi s-a parut ca as putea aborda un traseu de dificultate VII (echivalent cu 6b+) desi la sala m-as fi bagat pe un 6b+ (ce e drept, probabil nu mi-ar fi iesit toate miscarile), dar la stanca un traseu de VII sau chiar si mai putin pare direct inabordabil daca nu ai experienta. In plus, exista si sansa sa fie traseele erodate in timp, astfel incat dificultatea traseului sa creasca fata de cat a fost initial. Detaliile astea poate nu sunt interesante, dar au sens pentru povestile urmatoare.

Pe langa escalada sportiva - un traseu pe stanca de maxim 30-35 de metri, exista ceea ce se numeste si escalada la inaltime/ escalada pe lungimi. Unii spun ca asta ar fi alpinism, dar mie mi se pare ca alpinismul este atunci cand apare si zapada/ gheata in joc si ai nevoie de echipament specializat (coltari, pioleti, cuie de gheata etc). Practic acelasi traseu daca il faci in conditii de iarna l-as clasifica drept alpinism. In fine, probabil o sa imi sara lumea in cap cu diverse alte variante, dar pentru mine asta ramane cea corecta. Revenind, in escalada pe lungimi traseele au peste 50 de metri si modul traditional de a le parcurge este in echipa de 2 persoane - merge prima persoana, ajunge intr-un loc special asigurat numit "regrupare" unde pe traseele clasice sunt spituri batute in stanca unde te poti asigura, apoi vine si cea de-a doua persoana, si tot asa din regrupare in regrupare. Din aceasta cauza se numesc trasee de "lungimi", pentru ca lungimea unei corzi, de maxim 70m, nu iti ajunge ca sa urci pana sus. Evident, acest tip de escalada este mult mai aventuros, implica mult mai multe riscuri, si evident m-a atras mult mai mult de la inceput. Bianca (sotia mea) e mai veche in sportul asta si a facut destule trasee de escalada pe lungimi, si am batut-o mult timp la cap sa facem lungimi, dar initial nu avea incredere in mine, fiind incepator, a durat destul pana sa o conving sa imi arate diverse tehnici elementare ca sa putem merge pe trasee. Ca side fact, intre timp am citit o carte, (auto)biografia lui Alexandru Bradut Serban, zis si Cuxi, unde descria diverse trasee de escalada din tara, si m-a atras si mai tare conceptul. Am aflat de carte intamplator, dintr-un scandal pe facebook - un alpinist cunoscut, Dinu Mititeanu, facea reclama cartii, iar altcineva l-a atacat spunand ca de fapt cartea nu e scrisa de Cuxi, ci a fost scria de catre Mititeanu ulterior mortii acestuia (a murit in avalansa la 23 de ani), ba chiar din ce se intelegea Cuxi ar fi fost fiul nelegitim al lui Dinu (un pic cam deplasat sa faci astfel de afirmatii public dar cam asta reiesea). Avand in vedere ca sunt un mare amator de barfe am cautat instant cartea pe olx ca sa vad despre ce e vorba si am gasit-o - am fost norocos, pentru ca au mai cautat-o inca vreo 2-3. Doamna care mi-a vandut-o nu putea sa inteleaga cum de a avut un asa mare succes cartea, ca pana atunci nu o voia nimeni si dintr-o data au inceput sa curga ofertele... :)) Pe mine nu ma intereseaza cine este autorul real, cert este ca e o carte simpatica si o recomand.

Primul meu traseu de lungimi a fost si primul traseu de lungimi al lui Cuxi si al multor altora - scoala Turdeana, un traseu simplu, de incepatori. Pentru mine, totusi, a fost un traseu cu emotii, fiind primul meu traseu de lungimi. Mai fusesem pe prima lungime inainte, cat sa invat cum se face o regrupare, dar cam atat. Avand in vedere ca Bianca nu avea incredere in tehnicile mele de filare (cel care sta jos trebuie sa il asigure pe cel care merge primul cu ajutorul unui dispozitiv - mare lucru nu e, e suficient sa tii o mana strans pe coarda, de principiu, dar e o chestie de incredere) eu am mers cap integral pe toate traseele parcurse pana acum. In Turdeana prima lungime a fost usoara, o stiam deja. Am facut o regrupare intermediara de fapt, prima lungime oficial trebuia sa se termine mai sus. Bianca a avut mici ezitari daca sa continuam traseul, eu am fost ferm si am zis ca vreau sa mergem si am plecat pe lungimea urmatoare. Urmatoarea lungime din ce tin minte a fost relativ usoara, practic continuarea primei lungimi, dar regruparea era destul de impresionanta, urma un perete vertical in fata. Pe a 3-a lungime n-am avut dificultati, fiind foarte scurta. A 4-a lungime parca avea si pasul de 6- (echivalent a 5b, dar practic nu e chiar asa), nu mai tin minte cum a fost pentru ca oricum am tras de bucle peste tot. Ideea e ca pe traseele de escalada sunt deja batute protectii - pitoane sau spituri. Pitoanele sunt mai rezistente in timp dar mai putin rezistente la caderi, spiturile rezista bine la caderi dar se distrug repede in timp si trebuie inlocuite. Cand ajungi in dreptul unui piton, pui o piesa de echipament numita bucla in acesta, iar prin bucla pui coarda ta. Catararea libera presupune ca nu folosesti buclele decat sa te asiguri. "French free" inseamna ca folosesti buclele inclusiv sa tragi de ele, sa castigi inaltime. Pe vremuri nu exista conceptul de catarare libera, toata lumea tragea de bucle, poate nu e "pur" asa dar e mai sigur, asa ca pentru mine e singura varianta demna de considerat in niste trasee batute acum cine stie cati ani. Nu prea vrei sa cazi dinamic intr-un piton din anul 1980... E o sansa sa iasa si sa cazi si mai mult, caz in care accidente nasoale se pot intampla. De acolo din ce stiu au mai fost vreo 2 lungimi, din care una doar de creasta, foarte usoara, si penultima tot asa destul de simpla, tin minte totusi ca intrarea in penultima lungime a fost un pic mai dificila dar cam atat.

Totul bine si frumos, am facut in sfarsit niste lungimi dupa atata asteptare pe perioada de lock down, evident ca am vrut sa facem si altele. Urmatorul traseu a fost Sansil - tot un traseu de incepatori. Am uitat sa spun - pe langa gradul de escalada, exista si un grad clasic, romanesc, legat de dificultatea traseului overall. Aceste grade sunt la modul 1A, 1B, 2A, 2B... pana la 7A. Turdeana este 3A. Sub 3A in general nu prea e chiar catarare verticala, de obicei sunt trasee montane (vai, brane) cu diversi pasi mai grei sau in panta mare, acuma gradele sunt destul de subiective. Creasta Sansil e 3B, pasul e de 6- dar la tras de bucle practic e doar scrambling (nu stiu sa traduc cuvantul asta, se foloseste cand ai o catarare foarte simpla, la modul sunt trepte de piatra, prize foarte bune etc). Primele 2 lungimi sunt de perete, apoi 2 de creasta. Mi s-a parut usor tot traseul, chit ca pe creasta e destul de expus - nu cred ca mai facusem ceva cu expunere asa mare pana atunci. Aproape ca am fost usor dezamagit ca nu m-a provocat deloc traseul, ba chiar i-am spus Biancai ca ar merge facut la free solo (fara asigurari). Aparent n-am fost singurul care s-a gandit la asta, dar din pacate persoana respectiva a murit, a cazut priza cu el :( De asta nu prea e ok sa faci free solo... Sunt pericole care nu depind de tine si e bine sa fii asigurat.

Dupa Sansil a urmat Hans Gora, tot 3B. Pasul in Hans Gora e grav comparativ cu celelalte, 7-. Din fericire la tras de bucle e doar 5+, totusi am resimtit traseul ca fiind mai dificil decat celelalte 2 de pana atunci. In descrierea traseului se spune ca pasul e subestimat si ca ar fi real un 7. Stiu ca m-am chinuit un pic sa trag de bucle dar n-am avut mari probleme. Pasul e chiar pe prima lungime din cele 3. Pe a doua lungime in schimb am avut o ezitare pentru ca fix inainte de finalul lungimii era o portiune mai slab asigurata, si in plus trebuia sa cobori, apoi sa urci din nou. Cand coborai in stanga hau, in dreapta hau. Am reusit sa gasesc un piton, mi-am facut curaj sa cobor... Ma uit un pic, mi s-a parut nasoala situatia, daca urcam si cadeam ma duceam in gol niste metri, dupa aia greu sa mai urci inapoi etc. M-a luat un pic panica. Bianca imi tot striga prin statie daca am gasit regruparea, eu m-am enervat si i-am zis ca daca nu ma lasa in pace sa gasesc ruta chem salvamontul. Spre nenorocul meu era o echipa de salvamontisti chiar in spatele nostru si unul din baieti tocmai ajunsese in punctul in care era Bianca si s-a distrat un pic cand a auzit, i-a zis Biancai ca e ok ca sunt acolo deja. :)) Am reusit cumva sa trec portiunea nasoala, aparent era asigurata ok dar gresisem eu ruta, ma ambitionam sa o iau frontal cand se putea ocoli prin dreapta. Ultima lungime a fost de creasta, super expusa dar simplu. La final se face un rapel lung, de aproape 60 de metri, a fost primul meu rapel asa de lung, un pic scarry sa te gandesti ca viata ta sta intr-un ham, o coarda si 2 spituri si n-ai cum sa modifici asta pana nu ajungi jos...

Urmatorul traseu pe care l-am abordat a fost traseul Gabor Feri. Am avut cosmaruri cu traseul asta, fara gluma. Initial am incercat in zona un traseu de escalada, Boglarka, aparent mult peste nivelul meu (6c+ sau ceva). Nu stiam cat e de lung, am urcat in traseu si a trebuit sa cobor cand am realizat ca raman fara bucle sa asigur. Am lasat o bucla in traseu, sper ca cine a gasit-o sa o foloseasca fara stres - oricum era o bucla naspa de la Deca :)). Urate bucle mai fac... alte echipamente sunt ok, dar buclele sunt groaznice, sunt prea scurte! Tot cautand traseul de lungimi "Gabor Feri", dupa ce am mai fost prin zona de cateva ori, am gasit cumva un piton foarte ascuns la vreo 5-6 metri de pamant. A ramas sa il facem cu alta ocazie traseul. Intre timp ca mi-am cumparat o chestie super utila, bucla de panica - o bucla de 30cm rigida, pe care o poti ridica in aer si pune in pitoante ca apoi sa te poti trage in ea. Cand sa intru in traseu, dupa maxim 2 asigurari ma striga Bianca si ma intreaba unde mi-e verigheta. Ma uit, nu mai era. Cazuse pe jos... Ma dau jos din traseu, caut, nimic. Innebunesc un pic, pe langa valoarea sentimentala si superstitia de ghinion (nu ca as crede in superstitii, dar ca idee) nu e ca si cum ai pierdut o bucla de 50 de lei, o verigheta e destul de scumpa... M-am rugat sa o gasesc, ma uit pe jos, nimic... Asta e, ce sa faci, sunt prost, ma catar cu verigheta, ce sa fac... Nu inteleg cum de a cazut ca nu iese foarte usor de pe deget, poate fiind foarte cald am transpirat, e singura explicatie. In fine, amandoi tristi, suparati... Decidem sa mai incerc totusi traseul. Are un pas destul de imputit daca il prinzi ud, cum l-am prins noi, asa ca si trasul de bucle e naspa. Teoretic e 6- dar mi se pare mult subestimat. Gabor Feri e tot 3B, dar practic doar prima lungime e relevanta si da dificultatea. Am reusit cumva dupa foarte mari eforturi sa trec de pasul cu surplomba, am mai mers un pic apoi am ajuns intr-o zona unde puteam sa stau in picioare, doar ca sa imi strige Bianca de jos ca s-au incurcat corzile. Pana atunci am mers doar cu o coarda pe traseu - nu mai stiu in Hans Gora daca am luat 2 dar nu cred.  In Gabor Feri e neaparat sa vii cu 2 pentru ca daca vrei sa cobori din prima lungime nu sunt sigur daca ajunge o singura coarda de rapel, poate ajunge dar la limita. M-a intrebat daca stau comod, am spus ca da, am ramas suspendat vreo 20 de minute cred, antrenament de psihic - sa stai suspendat la 20 de metri, stiind ca s-au incurcat corzile si n-ai nimic de facut in privinta asta. Ba chiar eu credeam ca sunt complet neasigurat, ma asigurasem eu intr-un sling (o alta piesa de echipament, cautati pe google daca nu stiti ce e) dar in ala nu prea e ok sa cazi dinamic ca e socul mare, si eu fraier in loc sa ma pun sub asigurare sa stau lejer in sling am preferat sa stau in picioare 20 de minute deasupra asigurarii, o cadere nefiind ideala asigurat fiind in sling (bine, nu prea aveai cum sa cazi ca erau prize perfecte la picioare, stateam ca pe sol... doar ca suspendat). In fine, face Bianca ok corzile, plec mai departe si ajung intr-un final in regrupare dupa o mica fisura. Grea lungimea, mult mai dificila decat celelalte trasee, mai ales ca surplomba fusese uda. Vine si Bianca vizibil obosita, ne gandim ca e tarziu, erau si sanse de ploaie, si ne dam jos din traseu in rapel, promitand sa il facem cu alta ocazie. Cand sa plecam spre casa, am decis sa mai caut o data verigheta si... minune! Am gasit-o undeva prin maracini, la cel putin 4-5 metri distanta de traseu. A fost un moment unic... Mi-am amintit de Stapanul Inelelor, de faza cu "my precious". Data urmatoare a fost mult mai simplu, mi-a iesit destul de repede prima lungime, am facut-o si pe a doua destul de repede, era mult mai simpla si chiar scurta, si ar mai fi fost una de creasta pe care am inteles ca nu o face nimeni ca nu prea are sens, ca trebuie sa te intorci inapoi din ce am inteles, mai greu sa o scoti prin alta parte, asa ca am facut rapel pana jos. Surprinzator, un singur rapel cu 2 corzi a fost de ajuns, deci cumulat nu facusem mai mult de 50-55 m.

Ultimul traseu pe care l-am facut la momentul scrierii acestei postari este Turnul Ascutit. Nu prea inteleg cum de am ajuns de la 3B la 5A. Diferenta este foarte mare... Probabil si Bianca a capatat mai multa incredere in mine si s-a gandit ca pot da trasee dificile. Pentru acest traseu mi-am cumparat special scarite - efectiv sunt niste scari din material foarte usor pe care le pui in bucla/ in piton si poti urca pe ele, castigi in felul asta vreo 50 de centimetri in plus sau poate chiar mai mult. Se folosesc in escalada de tip "aid climbing". Exista mai multe tipuri de escalada. Free climb inseamna ca nu folosesti decat stanca. Aid climb inseamna ca folosesti stanca, tragi de bucle, pui scarite sau chiar protectiile tale suplimentare in care pui bucle, tragi de ele, pui scarite etc. Trad climb (catarare traditionala) inseamna ca nu prea ai asigurari si trebuie sa vii cu protectiile tale de acasa, care s-ar putea sa nu tina la o cadere la fel de bine ca pitoanele/ spiturile si e posibil sa iesi cu ele cu tot din stanca daca ai cazut. Turnul Ascutit are 6 lungimi, dintre care prima e cea mai grea iar urmatoarele 2 sunt destul de sustinute si obositoare. Prima lungime are un pas de 7- dar bine asigurat, cu scarita si bucla de panica n-ai treaba, in schimb mai are si o surplomba, cica 6+, tot pe prima lungime, unde parerea mea e ca ar mai fi mers un piton pe undeva. E o bucata care mie mi s-a parut absolut oribila... Revenind la traseu, prima oara cand l-am incercat (pentru ca si aici am avut nevoie de 2 incercari) am plecat foarte tarziu, am intrat in traseu pe la 4 dupa-amiaza. Nu inteleg ce a fost in capul nostru, credeam ca facem maxim 1 ora pe lungime si la 9 am terminat. Nu puteam sa ne inselam mai tare... Intru in traseu, totul bine si frumos pana dau de fisura. Incerc sa trec, nu gasesc nicio varianta, nu am de ce bucle sa trag ca nu sunt pitoane. Pun scarita, nu prea ajuta nici aia ca stau pe spate, traseul e un pic in surplomba. Chiar am vrut sa ii spun Biancai sa ma lase jos ca nu am nicio idee. A fost prima oara cand m-am gandit ca nu o sa pot trece. Am stat cred ca 30 de minute acolo. Am mai pus o data scarita si am gasit o metoda prin care am reusit sa pun picioarele mai bine si sa trec, mult n-am castigat, miscarile au trebuit facute la liber in continuare, dar m-au ajutat acei cativa centimetri aditionali. Urmeaza apoi pasul, cu scarita si bucla de panica il trec fara probleme, atata ca ma simt extenuat, transpirat tot, nu mai eram in stare nici sa ma trag in bucle, mergeam din asigurare in asigurare si stateam 1-2 minute sa imi revin. Ajung sus complet epuizat. Vine si Bianca dupa mine. Cand ajungem sus, ce sa vezi... S-au incurcat corzile. Nu le-am pus eu bine cand am filat-o, obosit fiind, corzile sunt si vechi, nu au tratament hidrofob, se incurca foarte repede... A fost clar in momentul ala ca nu mai putem continua, era deja tarziu, cred ca statusem 2 ore pe prima lungime... Mi-am scapat si bucla de panica de la 50 de metri... (o sa iau alta la anu', o mai folosesc de 2-3 ori si aia e, cu toate ca am gasit un studiu in care au aruncat unii carabe de la 250 de metri si au fost la fel de rezistente). A durat o gramada sa descurcam corzile, a trebuit sa le scoatem de pe ham... Horror. Apoi am facut un rapel pana jos care a fost... mai horror decat descalcitul corzilor. De obicei cand cobori pe coarda in rapel atingi mereu stanca, ai un contact cu ea, acum m-am trezit suspendat la 25 de metri deasupra solului. Ma gandesc eu ce sa fac... nu imi vin idei, cobor in continuare. La un moment dat incep sa ma si invart in coarda, am innebunit un pic. Am continuat sa cobor, am ajuns cam la 4 metri deasupra solului, corzile se incurcasera in copac. A trebuit sa stau sa scot corzile din copac, in fine, am reusit intr-un final sa ajung pe pamant, mare bucurie, am gasit si bucla de panica... Vine si Bianca, si pe ea a speriat-o un pic rapelul, destul de scarry sa fii complet suspendat in aer. Incepi sa iti pui intrebari existentiale, de ce faci asta, de ce nu stai frumos acasa, care e probabilitatea sa se rupa hamul, ce forte sunt pe spiturile alea... A doua oara am venit pregatit psihic, am plecat pe traseu la 10 dimineata. Bianca avea garda de la 8 seara, aveam timp sa terminam pana la 8. Cred ca se facuse totusi vreo 11 cand am intrat intraseu. Deja stiam filmul, ajung in fisura surplombata, mi se pare la fel de oribila si de data asta, dar reusesc sa trec mai repede decat data trecuta, desi tot am stat cel putin 10 minute acolo. Ajung sus in regrupare, am grija sa pun corzile cum trebuie, mi se pare ca am stat mai mult decat data trecuta, chit ca fisura o facusem mai bine. Poate si ca era mai cald acum... Vine si Bianca, si ei i-a luat destul de mult. Data trecuta lasasem o caraba in regrupare sa facem rapel pe ea, cineva a luat-o intre timp. Plec pe lungimea a doua, nu foarte grea, teoretic are si ea un pas de 6+ dar practic l-am trecut cu scarita si bucla de panica. Vine si Bianca, ma simt totusi destul de epuizat, afara e foarte cald... Pun corzile bine, observ totusi ca parca putin mai prost decat prima oara. Urmeaza lungimea a treia, tineam minte de la Bianca (ea a mai facut in trecut toate aceste trasee, mai putin Gabor Feri) ca dupa lungimea a 2-a e easy. Poate eram eu obosit dar mi s-a parut sustinuta si lungimea a 3-a, destul de grea, ajung in regrupare, ma simt total epuizat. Ma uit in stanga, vad ca incepe o zona de iarba fara nicio asigurare, in dreapta mea era un perete vertical pe care nu imi puteam inchipui ca va continua traseul, ca stiam ca urmeaza foarte usor traseul, atat de la Bianca, cat si din descrierea traseului. Vie si Bianca, vad ca deja corzile incep sa arate cam inegal (cand filezi e bine sa iti pui corzile de o parte si de alta, peste o bucata din corzi care pleaca de la tine din ham, nu prea stiu sa explic, cautati lap coil rope). Oboseala isi spune cuvantul... Ma uit la traseu destul de nedumerit, nu era nicio asigurare pe stanga, Bianca imi spune ca e prin dreapta, pe peretele vertical. Super, parca era easy... Din fericire chiar a fost easy, in scurt timp traseul a devenit mult mai usor, de creasta, si am ajuns in regruparea a 4-a. Din pacate pentru noi, desi nu aratau sanse de ploaie, in departare se vedeau fulgere si se auzeau tunete. Daca te prind fulgerele pe creasta nu prea e bine. Bianca ma grabeste sa o filez mai repede, eu eram deja epuizat, ma si gandeam ca inca o lungime grea si as fi clacat, pun corzile prost si dezastrul se intampla - ni se incurca din nou corzile cand ajunge Bianca si vrea sa si le puna pe partea ei de corzi. Am fost amandoi obositi cand am facut schimbul dar vina e in mare parte a mea, nu le-am pus foarte bine din prima. Bianca se cam panicheaza, norii vin spre noi, asa ca decidem sa desfacem o coarda si sa o descurcam pe aia si sa plecam doar cu una pe ultimele 2 lungimi. Ne-a luat foarte mult sa o desfacem. Era foarte imbarligata... Am pierdut cel putin 40 de minute. Incepusem sa ne rugam amandoi sa ne ocoleasca ploaia, Dumnezeu ne-a ascultat si chiar ne-a ocolit! La noi a picurat un pic apoi norii s-au dus mai spre dreapta. Reusim sa desfacem coarda, problema era ca deja se facuse tarziu (cum e posibil, ati spune? pai a luat vreo 2 ore prima lungime, s-a facut 1, dupa nu stiu ce s-a mai intamplat dar ne-am trezit ca era vreo 5 jumate in regruparea 4). Bine, tarziu nu era sa terminam traseul pe lumina, dar Bianca avea de ajuns la munca la 8 seara, si nu prea poti spune ca medic in urgente ca intarzii ca esti blocat pe o stanca la 200 de metri deasupra pamantului. Decidem solutia de criza - lasam coarda in perete. De ciuda nici macar n-am mai asigurat-o, am lasat-o ghem in regrupare. Ultimele 2 lungimi le parcurgem repede, sunt usoare, Bianca reuseste sa ajunga la limita la munca. Nu prea reusesc sa inteleg cum a facut fata, e modelul meu in viata, eu eram terminat fizic si psihic, ea s-a dus sa resusciteze lumea noaptea vreo 12 ore, asa lejer... A doua zi ma gandesc eu totusi - ce ar fi sa recuperam coarda? E veche intr-adevar, e din 2016 si trebuia schimbata oricum la final de sezon, dar ne-am gandit - why not? Poate mai tine 1-2 trasee. Bianca era cam ametita dupa 3-4 ore de somn, asa ca l-am chemat pe Mihai sa ne ajute sa luam coarda. Si eu eram extenuat, abia puteam sa urc. N-am mai descatarat niciodata ceva tehnic si expus, a fost o experienta interesanta sa refac traseul invers, mai ales ca pe creasta aveai maxim 2-3 pitoane pe lungimea de 50 de metri si traseul nu coboara 100%, incepe cu o mica urcare, deci o cadere ar fi fost nasoala de tot. Sa mai spun ca eram asigurat intr-un copacel? :)) M-am dus cu morcovul destul de mare, am vrut sa ma intorc, gasesc totusi ruta, ajung in regruparea a 5-a, vine si Mihai dupa mine. De acolo era in regula, traseul doar coboara si poti sa mergi linistit in coarda. Ajung in regruparea a 4-a, gasesc acolo coarda exact asa cum am lasat-o: galbena, frumoasa, incalcita. Iau "sarpele" de 60 de metri, il pun in rucsac si plecam acasa. A parut ca a durat putin dar tot am stat vreo ora jumate pe traseu - cand esti acolo esti 100% concentrat, riscurile sunt mari, si nu stii cand trece timpul.

In continuare ce sa mai zic decat ca vreau sa fac si alte trasee, evident. Mai am cateva pe care vreau sa le bifez prin Chei apoi poate incep sa fac si prin alte zone. Urmatorul in plan e Csipkes, pas de 8- deci practic n-as avea nicio sansa, dar mi-am cumparat Beta Stick - e un fel de bucla de panica de 2.4 metri, asa ca sunt increzator in sansele mele :))

P.S.: Ar trebui sa pun si poze sa fie un articol reusit, nu? Poate o sa pun, momentan mi-e cam lene, gasiti oricum pe net destule. :)