Anul trecut am fost la Bucovina Ultra la proba de 110k - am scris si un articol pe acest blog legat de experienta de atunci. Tin minte ca mi-am promis ca nu voi mai reveni la aceasta cursa, pentru ca mi s-a parut cam grea si in general nu tin sa fac aceeasi cursa de doua ori daca nu consider ca pot imbunatati semnificativ ceva, dar cand am auzit ca se face si proba de 180k am zis ca ar merita incercat ca si antrenament pentru TDG, la care m-am inscris din nou anul acesta. Ce mi se pare cel mai important de spus este ca in ultima perioada am avut probleme cu spatele, si anume am fost diagnosticat cu un inceput de hernie de disc la 2 vertebre, asa ca nu am putut sa mai alerg cum mi-am dorit, ba chiar inainte de cursa a trebuit sa fac doua saptamani pauza, avand dureri si dupa alergari scurte. Cu doua saptamani in urma am fost in Piatra Craiului si am avut un week-end destul de plin, cam 20 de ore de efort moderat, in urma caruia am avut dureri de spate destul de nasoale si am decis sa nu mai alerg pana la Bucovina. Inainte de start eram convins ca voi abandona dupa un maraaton, si i-am zis Biancai ca doar o minune ar putea face sa pot parcurge o distanta mai mare, pentru ca in mod normal spatele o sa ma doara. Am decis sa o iau incet si sa vad ce se intampla si minunea s-a intamplat si am reusit sa parcurg aproape toata cursa fara sa ma supere spatele foarte tare (pe final doar a inceput sa se simta mai tare durerea de sciatic fata de restul). Din punctul meu de vedere este un miracol pentru ca in urma cu doua saptamani m-a durut mult mai tare dupa un efort mai putin intens, Dumnezeu m-a ajutat sa pot parcurge aceasta cursa fara sa ma supere spatele, cu siguranta nu as recomanda nimanui asa ceva, fiind constient ca orice medic sau kinetoterapeut ar spune ca este cea mai mare prostie (am inceput kinetoterapia acum o luna si mi-a zis sa nu mai alerg daca se poate deloc, intre timp am fost la Skyrace si la Bucovina), pur si simplu am mers la start doar bazandu-ma pe credinta, fara nicio baza rationala, creierul imi spunea ca o sa sufar in chinuri de durere dupa atatia kilometri, dar pana la urma suntem spirit, nu? Trupul este doar "inchisoarea" in care suntem prinsi in aceasta viata si de care depindem pentru a ne putea realiza activitatile, dar pana la urma spiritul este cel care controleaza trupul. Din punctul meu de vedere acesta a fost cel mai mare castig, ca am putut alerga in aceasta cursa, mi-am dorit mult sa pot participa, sa parcurg traseul, si Dumnezeu m-a ajutat chiar dsoaca am avut indoieli foarte mari ca o sa pot. Pentru cine nu crede ii pot arata RMN-ul :)
Revenind acum la cursa, stiam de anul trecut ca aceasta cursa se desfasoara in regim survivor - putina mancare in check point-uri, anul trecut la 110 am avut 0 mancare calda, m-am asteptat sa fie la fel si la 180k (am avut totusi supa in vreo 2 check point-uri, dar distantele au fost mari, si de 20-25km intre ele), marcaj slab mai ales pe timpul noptii (motiv pentru care am facut o investitie si mi-am cumparat un ceas cu harti si tracking), stane de caini libere si ursi. Practic nu prea are treaba cu alergarea, dar am zis ca este un antrenament bun pentru TDG ca si efort si recunosc ca am fost curios sa vad daca pot sa duc 100 de mile pe munte fara somn, un fel de paralela cu UTMB-ul. Rezultatul a fost ca da, am putut parcurge 172 de km (pe ceas, cu tot cu rataciri si intoarcerea nedorita din apropierea varfului Giumalau), am stat treaz in total vreo 42 de ore, dar mi se pare ca undeva peste 36 de ore de nesomn se intra intr-o zona periculoasa - eu personal eram constient de propria persoana cam 60-70%, aveam momente de derealizare in care ma intrebam ce caut eu acolo, unde sunt, nu cumva visez, mi se parea ca nu mi se intampla mie tot scenariul, si cel mai scary a fost ca la un moment dat am avut un moment in care am realizat ca nu stiu ce s-a intamplat in secundele precedente, fix ca si cum ai adormi pe scaun in masina, doar ca eu mergeam. Poate daca nu eram singur ar fi fost mai bine, asa singur experienta n-a fost cea mai placuta. Concluzia e ca se poate 100 de mile fara somn, dar nu este ideal. Culmea ca am incercat sa dorm de vreo 2 ori dar din cauza stresului nu am reusit asa ca am continuat cursa, mai bine nu incercam deloc, poate as fi prins varful Giumalau fix inainte sa inceapa furtuna, dar asta e.
In ceea ce priveste echipamentul, am decis sa merg fara dropbag, ca sa evit probleme legate de pierderea acestuia (s-a intamplat la Ciucas la un concurent la primul meu ultra acolo, ma astept la ce e mai rau la concursurile organizate pe la noi), asa ca am mers cu acelasi tricou, aceeasi pereche de ciorapi (o idee proasta), nici plasturi nu mi-am luat suficienti (o idee si mai proasta dar sincer nu prea credeam ca o sa fac mai mult de un maraton, am suferit destul de tare pe final din cauza basicilor), n-am avut nici crema de soare (nu ma invat minte niciodata, dupa ani de zile in care am probleme cu soarele ai crede ca m-am invatat dar totusi nu). Am luat totusi pentru prima oara hartie igienica, suna amuzant dar am avut nevoie la TDG in 2018 si n-am avut, acum am luat si nu am folosit-o, dar mai bine sa ai decat sa nu. Am avut doar echipamentul minim obligatoriu, foitele impermeabile si niste manecute ca sa am si mainile acoperite in caz de vreme rea, oricum la ce vreme a fost nu cred ca te scapa de frig nimic, oricate straturi ai fi avut tot se udau in scurt timp. Geaca mea de ploaie chiar este de calitate, are membrana Goretex si nu a vazut foarte multe ploi, dar tricoul oricum era deja ud de la transpiratie asa ca oricum am suferit de frig cand a inceput furtuna. Cea mai buna decizie pe care am luat-o a fost sa vin cu 3 sticle de 0.5 l la mine. Majoritatea cred ca au mers cu 2 sticle de 0.5, cam asa se merge in mod normal daca ai check point-uri suficient de dese, dar aici fiind survivor am plecat cu 2 sticle de 0.5 pline si una de 0.5 goala, in rucsac, pe care urma sa o umplu prima oara la km 43, cand stiam ca urmeaza urcarea dura de 1100+ prin canicula iar ulterior in fiecare punct, pentru ca de pe la km 60 punctele erau cam la 20 de km o data (65, 83, 101, 125, 145, 160, ceva de genul asta). Pro tip - nu folositi flaskuri la ultra, am folosit la TDG si mi s-a spart in timpul cursei unul, noroc ca aveam o sticla de plastic de rezerva, am folosit la Skyrace si mi s-a spart dupa cursa, chiar nu inteleg cum - am avut de la Compressport, sunt simpatice, usoare, arata frumos, dar va asumati ca sansele sunt sa va tina maxim o cursa sau nici macar, si nu sunt chiar ieftine. Cea mai buna solutie - sticle de Gatorade sau echivalentul, sunt ieftine, aproximativ indestructibile si suficient de usoare, in plus poti bea inclusiv fara sa le scoti din rucsac(daca ai rucsac cu loc pentru bidoane in fata), cel putin cat e sticla mai plina, dupa trebuie sa le scoti ca nu prea mai merge. Ca si pantofi am folosit niste Altra Olympus 4, fiind singura pereche pe care o folosesc acum. Am avut niste North Face Ultra Endurance ii, extraordinari pantofii, pacat ca s-au rupt si nu se mai fac altii, asa ca am decis sa incerc si Altra, dar nu sunt foarte multumit de ei - dupa prima cursa de la Skyrace s-a stricat cusatura in 2 locuri, dupa doar 30 km, cu siguranta nu voi mai cumpara alta pereche pe viitor, la cat costa nu au meritat deloc banii, sunt cam cei mai scumpi pantofi de pe piata si s-au stricat dupa 30 de km. Evident ca nu am vrut sa imi cumpar alta pereche si am continuat sa ii folosesc asa un pic rupti, dar la TDG nu cred ca voi avea curajul sa ii iau. Am mers mult timp cu Akasha, sunt OK dar nu rezista mai mult de 400-500km, dupa incepe sa te deranjeze in zona calcaiului, de la cum ii incalti/ descalti se strica din pacate si incepe sa te deranjeze plasticul ala la calcai si faci basici urate. Pe deasupra nu sunt deloc stabili, din punctul asta de vedere Altra Olympus sunt excelenti, avand talpa Vibram - in general ce are talpa Vibram e superior calitativ, cu astia pui piciorul undeva si se lipeste acolo, nu vreau sa spun ca sunt niste pantofi rai - am mers totusi vreo 130 de km cu ei fara sa fac basici si poate ar fi fost ok si mai incolo daca eram baiat destept si veneam cu mai multe perechi de sosete si plasturi, dar din pacate nu sunt foarte rezistenti la exterior, mi-au spus mai multe persoane acelasi lucru. O alta greseala a fost ca am folosit tot timpul tricou de compresie - pana acum am fost multumit de el dar incep sa cred ca nu este ideal pentru distante foarte mari, se usuca foarte greu si ramane mereu transpirat, ceea ce pe final m-a facut sa am un pic de probleme cu respiratia, datorita faptului ca era mereu rece pe spate. In rest am uitat/ mi-am pierdut jampierele (am remarcat in seara de dinaintea concursului, cand imi faceam bagajul) ceea ce per total a fost chiar mai bine, ca ar fi fost prea cald cu ele. Am avut niste bete usoare Black Diamond Long Distance din carbon, un mare avantaj fata de ce foloseam inainte (bete de la Decathlon), mi se par esentiale betele la probele de ultra, unde ramai fara forta in picioare. Am mai avut vreo 26 de geluri de la Decathlon (excelente cele cu capsuni, cele mai bune geluri pe care le-am incercat), inclusiv cateva cu cofeina pentru perioada noptii, niste Nurofen si cam atat.
Cursa a inceput la 9 dimineata, a trebuit sa ma ambitionez toata saptamana sa ma scol la 8 ca sa ma obisnuiesc (eu de obicei ma trezesc mai tarziu). S-a inceput cu o urcare pe Rarau prin canicula, totul frumos, am salutat multa lume cunoscuta la start. Prima urcare nu mi-a pus probleme, doar ca a fost cam cald. Nu pot spune ca mai tin minte mare lucru legat de ea, doar ca arata diferit fata de anul trecut, cand am facut-o pe noapte. Am ajuns in varful Rarau, am mancat niste pepene, mi-am umplut bidoanele cu apa si am inceput coborarea, o coborare destul de simpatica si cat de cat alergabila. Dupa asta a inceput urcarea a doua pe Rarau, aici cred ca m-am intalnit cu Adrian Toma prima oara, care mi-a spus ca si el are probleme cu spatele si mi-a dat un pic de energie (nu eram singurul nebun care alerga in ciuda problemelor fizice), dar Adi ca si mine este o persoana care stie ca nu suntem doar trup si putem trece peste multe probleme. Urcarea a fost urata rau de tot, foarte multi copaci cazuti peste care a trebuit sa sarim, sa ii ocolim, inteleg ca este patrimoniu UNESCO sau asa ceva si n-au voie sa curete zona, foarte nasoala treaba pentru ca a fost efectiv o jungla acolo. Urmatoarea coborare de pe Rarau a fost urata, prin albia unui rau, nu mi-a placut deloc, multe pietre, bolovani, in plus extraordinar de cald. Am ajuns la km 43 destul de obosit, dar fara probleme majore cu spatele, astfel incat am decis ca voi continua cursa. Am facut 7h30 pana acolo, timpul limita fiind destul de strans, doar 9h. In continuare am urcat pe varful Pietrosul Bistritei, cea mai nasoala urcare din cursa, m-a secat mai rau decat anul trecut pentru ca m-a deranjat foarte tare urechea. Suna ciudat, urechea, nu? Am mai patit in curse sa simt ca iese/ intra aer prin ureche cand respir, dar de data asta a fost de-a dreptul deranjant, inclusiv cand vorbeam imi simteam urechea infundata, nu pot sa descriu foarte bine senzatia dar eu m-am gandit ca poate e tensiunea de la caldura, m-a tinut pana s-a intunecat si chiar am vrut sa abandonez din cauza aceasta, asa ca am mers foarte, foarte incet. La urmatorul CP la km 52 am zis ca mai merg pana la km 65 si decid acolo daca sa abandonez sau nu. Pe drum m-am intalnit cu Anghel Costica cu care am mers impreuna pana la km 83, m-a ajutat sa vorbesc cu o persoana cunoscuta si pot spune ca datorita faptului ca nu am fost singur atunci n-am abandonat la km 65. Intre timp a venit seara si ne-am facut un grup mai mare, de 5 persoane - eu, Anghel Costica, Damian, Rodica si inca un baiat de 23 de ani (imi scapa numele din pacate, am memorie proasta). Am reusit sa infruntam numeroasele stani furioase pe care le-am intalnit, singur nu imi pot inchipui cum puteai trece pe acolo. La km 80 a inceput urcarea in muntii Calimani, acolo am fost anuntati ca urmaatorul CP este la 29 de km - din fericire nu era chiar asa, erau mai putini km, vreo 20 cred. Am primit si o supa, teoretic trebuia sa fie acolo si paste, dar n-au existat, oricum imi asumasem ca voi avea 0 mancare calda pe traseu, dar alti concurenti au fost destul de suparati din acest motiv. Urcarea a trecut printr-o stana destul de furioasa iar pe final, pe creasta, am bajbait destul de rau dupa marcaje, care erau rare si foarte greu de vazut noaptea - nu stiu ce faceam daca era ceata, oricum ne-am bazat mai mult pe trackingul de pe ceasuri. In fine, am ajuns la urmatorul CP cu o mica ratacire, eu am luat-o dupa tracking in jos, traseul era prin dreapta, pe la un refugiu, unde teoretic era punctul in care puteai dormi, dar nu exista absolut niciun marcaj care sa te anunte si niciun voluntar - cica ar fi zis ceva la sedinta tehnica, dar eu n-am putut participa, pratic schimbasera un pic ruta fata de trackingul de pe ceas. Urmatoarea bucata a fost oribila, am avut de urcat pe Pietrosul Calimani, un varf greu accesibil, stancos, cu portiuni aproape de escalada, nefiind ideal de urcat dupa 24 de ore de nesomn, coborarea la fel de nasoala, abrupta, cu bolovani, mi s-a parut imputita rau de tot, apoi multi km prin iarba mare/ traseu foarte urat, greu accesibil, fara poteca, in care trebuia sa te descurci cum poti. Am reusit sa depasesc intr-un final zona asta urata si am ajuns la urmatorul CP, la 12 apostoli. Aici am incercat sa dorm un pic dar n-am reusit asa ca am continuat spre Vatra Dornei. Urmau 20km cu doar 500m+ pe care am reusit sa ii fac in vreo 4 ore. Am uitat sa mentionez ca o data cu prima noapte m-am oprit din alergat, noaptea as mai fi avut energie dar toti ceilalti mergeau pe coborare si nu puteam risca sa raman singur printre caini/ ursi, iar o data cu venirea zilei a inceput sa ma paraseasca energia, am mai alergat doar putin dimineata inainte de Pietrosul Calimani. Padurea pana in Vatra Dornei a fost oribila, 14km de mers singur printr-o padure despre care stiam ca e plina de ursi. Halucinatiile deja incepusera sa atinga un nivel nasol, tot timpul am halucinatii de la nesomn dar de data asta devenisera mult prea reale, chiar m-am intors din drum crezand ca vad 2 caini, am dat si de cioban si l-am intrebat daca sunt 2 caini in fata si s-a uitat la mine foarte ciudat, m-a intrebat daca de asta m-am intors din drum, cred ca s-a gandit ca sunt pe ceva droguri nasoale. Ulterior am tot vazut o gramada de chestii, aproape oriunde ma uitam vedeam ori caini, ori persoane ciudate, ba chiar am si auzit chestii care sunt destul de sigur ca nu existau (fluiere, latraturi de caini, un izvor cand imi era sete), destul de naspa treaba cu oboseala asta. Ajunsesem sa nu mai fiu convins ca ceea ce vad e real sau nu, stiam senzatia, nu era noua, dar parca de data asta a fost si mai si ca de obicei. Pe drum chiar am dat de o prietena de-a Biancai care era intamplator in zona, am fost atat de rupt de oboseala ca tot ce am putut sa spun a fost "Buna, unde e Vatra Dornei" pentru ca nu mai gaseam marcajul :)) Am coborat partia Veverita intr-un final si am ajuns la km 145, in check point, unde am dat de Codrea Gheorghe care m-a incurajat si am plecat mai departe. Am vrut si aici sa dorm dar din nou nu am reusit - daca stiam ce urmeaza dormeam lejer 3-4 ore si terminam fara stres... Mi-a fost frica de faptul ca atunci cand m-as fi trezit plecarea ar fi fost oribila, te dor toate si dureaza foarte mult pana iti revii, cel putin 1 ora.
Si acum incepe aventura reala din acest concurs. Daca citesti asta, asculta melodia asta intre timp, merge mai bine :))
https://www.youtube.com/watch?v=DAfPYVlgKFk
Am plecat fara sa stiu ce ma asteapta, pe la 5 si jumatate, din Vatra Dornei. Urcarea fusese putin modificata, a fost aleasa o varianta mai lunga si cred ca si mai abrupta, mi s-a parut horror din cauza caldurii oricum, am mers foarte geu la inceput. Mi-as fi dorit sa ajung pe lumina sus pe varful Giumalau dar am realizat ca este destul de greu, erau 17km in loc de 15 si era greu sa ii parcurg in 4 ore dar am incercat sa trag de mine cat am putut. Aici am avut momentul cu black out-ul in timp ce mergeam, mergeam singur deja de peste 12 ore si incepuse sa mi se ia, mi-as fi dorit sa mai fiu cu lume pe traseu sa am cu cine schimba o vorba... Nu era efectiv nimeni nicaieri, traseul era plictisitor tare. La un moment dat chiar tin minte ca am trecut pe langa o cabana, Gigi Ursu, erau niste oameni acolo, de acolo n-am mai vazut picior de om (in schimb am halucinat foarte multi caini si tot felul de salbaticiuni). Dupa ce am trecut de cabana, la scurt timp a inceput sa bata foarte rau vantul, nu stiu daca halucinam eu dar vedeam cum brazii se misca la 30-40 de grade, imi era frica sa nu cada pe mine, foarte ciudat a fost. Norii erau foarte negri, mi-am dorit foarte mult sa ploua in timpul zilei, cand a fost extraordinar de cald, si chiar ma gandeam ca acum nu ar fi fost bine sa ploua, ca venea noaptea si s-ar fi facut frig, dar m-am gandit ca poate doar bate vantul a furtuna dar nu vine ploaia. Au inceput cateva picaturi, am continuat totusi sa urc, iesisem deja in portiunea fara copaci dinspre varf. Cred ca undeva pe la 1500m cand a inceput urcarea finala mi-am pus geaca de ploaie pentru ca a inceput sa ploua. Mai erau 2.35 km cu vreo 340+, ceva de genul asta. Dupa inca vreo 500m a trebuit sa imi pun si pantalonii de ploaie pentru ca ploaia incepuse sa se inrautateasca. In acelasi timp se facea si bezna mai devreme decat ar fi fost normal si atunci am avut primul motiv de ingrijorare- a venit ceata pe varf, nu se mai vedea varful, dar in continuare nu mi-am imaginat ce urma sa vina. Mai aveam cam 1km de urcare cand a inceput sa devina tot mai urata situatia, nu mai vedeam drumul bine si se facea tot mai frig, ploua, estimam ca totusi in 20 de minute ajung in ceasta. In maxim zece minute a inceput IADUL - nu mai vedeai nimic, aveam frontala dar din cauza cetii nu ma ajuta nici frontala, ba chiar erau momente cand vedeai mai departe fara ea, vantul batea tot mai tare. Mai aveam totusi foarte putin din urcare,ceasul imi arata ca mai sunt cateva sute de metri pana pe varf. Incepeam sa ma simt extenuat, urcarea era din ce in ce mai anevoioasa, rataceam si drumul, trebuia sa ma calibrez in permanenta cu ceasul, marcajele erau foarte rare. Lipsa de somn incepea sa isi spuna cuvantul. Foarte nasoala treaba, pentru ca dupa episodul cu black out-ul chiar imi doream sa stau sus un pic in cort sa incerc sa dorm dar realizam ca acest lucru era imposibil in conditiile date. Am inceput sa ma gandesc - ce fac daca va continua asa furtuna inca niste ore? Nu puteam sa ma lupt cu asa ceva, era deja frig, eram ud, echipamentul dadea semne ca nu mai rezista la ploaia de acolo. Si nu vedeai nimic!! Asta mi se parea cea mai mare problema, efectiv nu se vedea absolut nimic, nu auzeai nimic, bezna totala, ploaie torentiala... Mai aveam foarte putin pana se termina segmentul de urcare de pe ceas - cateva sute de metri, ceva de genul asta, vreo 50 de metri diferenta de nivel, asta tin minte sigur. Din ce tineam minte de anul trecut era si o bucata pe creasta, unde imi puteam imagina doar ca vantul era mai puternic. Stiam ca trebuie sa iau o decizie chiar daca eram la km 160, pana la urma eram deja la risc in conditiile respective, epuizarea si hipotermia pot face usor victime si mi-am amintit de alergatorii din China care au murit in conditii similare. Momentul care m-a facut sa ma intorc fara sa ma mai uit inapoi a fost cand dupa inca niste metri urcati vantul a inceput sa bata atat de tare incat pur si simplu am simtit ca nu mai pot inainta. M-am intors ingrozit spre vale si a trebuit sa ma tin in bete sa nu ma darame, ploaia cadea torential si nu puteai vedea nimic. Am mers aplecat in bete ca sa nu ma darame vantul o perioada buna. Era iadul, in viata mea n-am prins conditii atat de oribile si mai ales de neprevazute, dupa ce toata ziua a fost extraordinar de cald. Desi aveam basici, ma durea rau un genunchi si incepuse si sciaticul sa doara, am inceput sa alerg tinandu-ma in bete fara sa mai simt nicio durere, adrenalina isi spunea cuvantul. Efectiv alergam de data asta pentru viata mea. M-am gandit ca voi cobori ca sa pierd altitudine, sa se faca mai cald, si cand conditiile imi vor permite voi incerca sa dau un telefon catre organizatori sau catre salvamont sa ma preia de undeva. Pe la 1600-1650 altitudine am vazut o masina de teren dar fara nimeni in ea. Ulterior m-am gandit ca era o idee sa sparg geamul si sa ma adapostesc in masina (eram dispus sa platesc reparatiile necesare), dar nu sunt sigur daca ar fi fost mult mai cald nici acolo, deci poate a fost mai bine ca am continuat sa alerg in jos. Dupa cativa km vremea a inceput sa se imbunatateasca si am zis ok, hai sa dau un telefon. Am scos telefonul din rucsac si atunci a aparut panica prima oara - nu mai aveam baterie, in cele aproape 40 de ore se terminase bateria, chit ca nu folosisem telefonul. Nu stiam ce sa fac, nu se vedea nimic, tot ce puteam face era sa continui drumul in jos spre o altitudine mai mica. Inapoi clar nu se punea problema sa ajung - conditiile erau groaznice. Pana in Vatra Dornei simteam ca pur si simplu nu mai am suficienta energie sa ajung, erau totusi vreo 13-14 km. Am continuat sa merg incercand sa refac traseul, calibrandu-ma cu ceasul. Am inceput sa fac greseli, fiind epuizat si recunosc ca destul de speriat. Incepusem sa ma gandesc ca exista oameni care au murit de epuizare, eram totusi dupa aproape 40 de ore de efort, din fericire se mai incalzise, imi era chiar un pic cald si tot imi venea sa ma culc un pic pe marginea drumului dar realizam ca ar fi fatal si ca nu m-as mai trezi, totusi constant ma luptam cu gandul asta. Mai aveam 0.5l de apa, tin minte ca am scos sticla cu gandul sa nu beau prea mult ca alta apa nu mai am. Am tot strigat sperand sa gasesc macar alti concurenti dar aparent toti din jurul meu abandonasera deja, nu era un picior de om pe nicaieri, eram absolut singur. Bine, de fapt nu eram singur, pentru ca sunt sigur ca Dumnezeu a fost alaturi de mine in tot acest timp si mi-a dat forta necesara sa pot ajunge in siguranta jos. Am inceput sa ma gandesc la Bianca, la parinti, ma gandeam ce nasol ar fi sa mor acolo de hipotermie. Incercam totusi sa imi pastrez calmul pentru ca realizam ca nu mai era totusi chiar asa de frig, problema era oboseala. Am luat un gel cu cofeina, era in jur de 10, 10 si ceva, m-am gandit ca in cel mai rau caz tot ce am de facut e sa merg aiurea pana la 5 dimineata cand rasare soarele si se face cald si pot sa ma culc. Asta in cazul in care nu disparea ceata si nu gaseam drumul spre Vatra Dornei. Mergeam foarte incet pentru ca nu prea vedeai drumul si faceam greseli mari, am calcat prin toata baltile, mi-am udat adidasii, fix ce nu trebuia, incercam sa imi pastrez calmul dar era foarte greu in situatia data. Tot ce faceam era sa urmaresc traseul in sens invers pe harta. Nici macar ceasul nu mai avea foarte multa baterie dar totusi imi ajungea pana dimineata. Nu tin sa le fac reclama celor de la Garmin dar recunosc ca ceasul a fost singurul meu punct de contact cu realitatea, fara nicio gluma mi-a salvat viata - probabil cei mai bine investiti 500 de euro din viata mea. Poate gaseeam drumul si fara el, se mai vedeau marcaje uneori, practic tot ce am facut a fost sa tin poteca, dar ma simteam mult mai ok vazand pe harta ca sunt pe drumul deja parcurs de mine, psihic a contat enorm, ma uitam la ceas din 30 in 30 de secunde. Primul moment in care am inceput sa ma calmez a fost cand am dat de un indicator - Vatra Dornei 2 ore jumate. Buun! Deci daca trageam un pic din brate in 2 ore ajungeam in oras si acolo era simplu, bateam la prima usa pe care o gaseam, nu conta, acolo erau solutii, sigur se gasea cineva sa ma ajute. Tineam minte si de cabana Gigi Ursu dar ramasesem cu senzatia ca era mult mai aproape de varf, probabil din cauza epuizarii si a conditiilor am facut mult pe coborare, in plus am avut si destul de urcat si nici macar nu mai retineam ca am coborat pe acolo la dus, asa ca m-am gandit ca am ratat-o. Am continuat sa merg urmarind marcajele, cautand tot felul de variante. Am oprit ceasul si am pornit o sesiune noua (se poate vedea pe Strava) ca sa vad exact daca sunt pe poteca, pe Garmin poti vedea live unde esti pe harta si iti arata si toate potecile, inclusiv traseele nemarcate de prin Crai, Bucegi etc. Stiam ca sunt pe poteca buna, drumul parea ca duce spre oras, nu aveam de facut decat sa mai rezist 2 ore, total realizabil. La un moment dat am dat de o intersectie, la stanga era indicator pe care scria "cabana Gigi Ursu". Buuun! Asta e, mi-am zis, sunt salvat. Pe harta se si vedea o zona alba, m-am gandit ca e clar, e cabana. Am mai mers cateva minute si am vazut nise umbre, niste culori, am zis ca poate halucinez eu, dar apropiindu-ma mi-am dat seama ca era pe bune, se vedea un foc de tabara. Excelent, sunt salvat, s-a terminat chinul meu. Am facut semn de SOS cu frontala, am strigat dupa ajutor, nu m-am apropiat foarte tare pentru ca erau niste caini destul de rai acolo. A venit un domn sa ma preia, ei stateau acolo la cabana la cort, nu stiu daca au si inchiriat ceva, si facusera un foc mare de tabara, ce iti puteai dori mai mult? Le-am explicat situatia, au parut mirati la culme, cred ca vor povesti la toti prietenii ca au dat de un nebun care a dat de furtuna dupa 160 de km si a venit la ei la cabana mai mult mort decat viu. Erau mai multe familii cu copii, copiii erau fascinati, ma luasera la intrebari, daca nu imi e frica de urs, de caini, etc, le raspundeam la toti incantat ca am ajuns la un foc, printre oameni, asta era tot ce conta in momentul ala. M-au ajutat sa o sun pe Bianca, am rugat-o sa sune la organizatori sa ii anunte unde sunt si sa vina sa ma ia, n-a reusit sa ii contacteze si a ramas sa vina chiar ea sa ma ia. Tocmai se culca, avusese o zi obositoare, alergase si ea 33km, si isi setase alarma la 2 dimineata, pentru ca isi calculase ca atunci urma sa termin. A fost greu sa vorbim pentru ca nu prea era semnal, imi era foarte somn si speram sa vina mai repede sa ma ia. Cei care stateau acolo la cabana au fost foarte draguti si le voi ramane recunoscator mereu, mi-au dat hainele lor sa ma schimb si pana la urma m-au dus ei pana in Vatra Dornei cand le-am zis ca noi avem o masina mica, acolo era un drum forestier destul de greu accesibil fara o masina 4x4 si ricsa inclusiv sa ramana blocata. Intr-un final am ajuns acasa, am anuntat organizatorii ca n-am murit si cam asta a fost experienta mea.
In inchiere as vrea sa spun ca personal consider ca ar fi trebuit oprita cursa in momentul in care s-a anuntat furtuna. De asemenea, cred ca o mare eroare de organizare a fost faptul ca nu am avut dispozitiv de tracking cu SOS cum se face la cursele de genul de prin afara (si daca nu gresesc si la Ciucas am avut asa ceva la ultima mea participare). Chiar am trimis un mesaj organizatorilor pe aceasta tema si cred ca ar fi corect fata de efortul tuturor participantilor care au fost nevoiti sa abandoneze inainte de ultima coborare sa li se echivaleze distanta parcursa pana in acel punct, eventual daca se poate chiar o echivalare in vederea obtinerii punctajului ITRA corespunzator. Ramane de vazut daca vor fi receptivi la mesaj. Adica ok, inteleg, nu a fost mancare calda aproape deloc (comparativ la Ultrabalaton in 220 de km de plat am avut 5 portii de mancare calda variata), marcajul a fost cum a fost, stiam de anul trecut ca e slab, dar daca macar din respect pentru efortul concurentilor nu vor considera o echivalare cumva a cursei pentru cei care nu au putut trece din cauza furtunii eu pesonal nu voi mai participa niciodata la aceasta competitie, la nicio proba, si imi voi incuraja si prietenii sa faca la fel. Iar legat de situatii limita in care esti nevoit sa te descurci singur pe munte, cred ca cel mai important este sa nu iti pierzi calmul, sa nu consumi mai multa energie decat este cazul si sa incerci sa iti faci un plan bine determinat, cum a fost in cazul meu sa cobor spre Vatra Dornei. Si, evident, sa nu iti pierzi credinta in Dumnezeu.
