Mi-am promis că dacă termin Tor des Glaciers o să scriu o carte care să conțină tot drumul meu legat de această cursă. Anul acesta chiar am crezut că voi reuși, dar din păcate uneori pur și simplu nu depinde de noi, chiar dacă ai toată voința, motivația și reziliența din univers.
Realizez că n-am detaliat aici nici Tor des Glaciers #4, așa că poate ar fi o ocazie bună să descriu ambele curse într-o singură poveste. N-am de gând să descriu toată povestea, dacă sunteți curioși citiți toate articolele, dar așa foarte pe scurt când m-am apucat de alergare citeam despre UTMB și TDG și sincer mi se păreau niște chestii de domeniul fantasticului, în special TDG. Ceva m-a fascinat dintotdeauna la cursa asta, fără să merg acolo. UTMB-ul nu m-a mai atras absolut deloc în momentul în care am făcut prima mea cursă de peste 200 de km în 2017 - pur și simplu nu mai reprezenta o provocare! Cu siguranță nu mi-aș fi imaginat în 2013, când am început să alerg, că la 25 de ani voi avea prima mea încercare la Tor des Geants, pe atunci considerat cel mai greu ultramaraton montan din Europa sau poate chiar din lume. Atunci am renunțat după vreo 200 de km pentru că n-am știut cum să manageriez simptomele de astm de efort apărute atunci. 3 ani mai târziu reușeam să termin într-un timp simbolic, 123h:45min. Poate dacă terminam în peste 130 nu mi-aș fi dorit niciodată să particip și la Tor des Glaciers, denumit și Tor 450 (în realitate are cam 480 km), dar faptul că am scos acest barem, deși nu îmi doream, m-a făcut să mă înscriu la bestia de 450km cu vreo 37.000 nivel.
Primii 3 ani consider că nici n-au existat - practic am abandonat de fiecare dată după o singură zi, din diverse motive. De fiecare dată psihicul a jucat un rol important - problemele, deși existente, ar fi putut fi depășite. Am realizat mult mai târziu că cei care termină o asemenea cursă o termină în ciuda problemelor, nu datorită faptului că nu au probleme. Este imposibil să crezi că poți să duci cursa asta, venind din România de la 500 de metri nivel, cât are Brașovul (nici nu mai zic de București, dar anul acesta am stat mult în Brașov) și să nu ai probleme cu plămânii. Toată lumea tușește, mulți au și wheezing. Este un fel de astm, dar de fapt nu e chiar astm, ci mai degrabă plămânii își dau un fel de shut down, cam asta e concluzia la care am ajuns. Este extrem de neplăcut, dar am învățat după toți acești ani că POȚI trăi cu asta. În primul an am venit fără echipă de suport și am subestimat cursa în general, așa că am renunțat după 70km când am rămas complet ud și fără haine de schimb. În al doilea an am renunțat complet nejustificat datorită faptului că a aparut wheezing-ul foarte devreme, așa că la km 90 m-am oprit. În al treilea an persoana cu care eram la suport nu a mai venit la km 100, motiv pentru care am rennunțat, dar oricum eram deja setat că nu e un an bun, datorită vremii care a fost foarte proastă.
Asta mă lasă cu doar două încercări reale, deci practic am resetat numărătoarea anul trecut, în 2025. Anul trecut cel puțin nu am abandonat, am fost descalificat pentru prima oară în viață. Am venit cu un tip foarte ok la suport, Teofil Sorban. Am început cursa după o răceală destul de nasoală, am stat o lună prin alpi cu intenția de a mă pregati... dar practic n-am făcut mare lucru pe acolo, pentru că mai și lucram online și practic am făcut doar câteva alergări mai serioase. În schimb m-am ales cu o răceală nasoală, a trebuit să mă întorc în România să îmi revin și am luat startul nerefăcut. Am vrut să abandonez încă de la km 70, cam așa, dar Teofil și cu Bianca m-au convins să dorm toată noaptea la Bezzi fără să renunț. Am stat acolo la refugiu vreo 9 ore, cel puțin. Am plecat a doua zi de acolo la 7 dimineața doar în ideea în care știam că mă așteaptă Teo la următorul refugiu, la Benevolo, cu gândul de a abandona acolo. Eram cred că fix în ultimii din clasament, nu aveam niciun stres. Pe drum am început să îmi revin și m-am gândit că dacă tot sunt mai bine măcar să continui până la următorul refugiu, la km 110, la Savoia, pe principiul în fiecare an să ajung măcar un pic mai departe. E, între timp am început să mă simt tot mai bine, am văzut că mai sunt oameni în situația mea care nici nu se gândesc la abandon... Și mi-a trecut un gând nebun prin minte - ce-ar fi să continui să concurez? După Savoia m-am gândit că mă duc la camping la Pont, de acolo oricum următorul refugiu era aproape, între el și următorul era un traverseu de unde puteam să mă întorc iar la Pont, dacă voiam... așa că am zis ok, nu are sens să renunț mai devreme de km 135 sau cât era acolo, la refugiul Chabod. La Chabod am ajuns înca ok, deși începusem să simt oboseala, era aproape noapte iar. Teo a reușit să ajungă și acolo, a venit pe jos în urma mea, mi-am schimbat tricoul cu unul uscat și am pornit într-o porțiune foarte dificilă - pasajul Grand Neyron, pe la 3000m, apoi o coborâre pe o zonă destul de tehnică, de via ferrata, urmată de o coborâre printre bolovani, apoi o urcare pe Col Loson, la 3300m. Ca idee nu mi-e frică de zone tehnice, din contră, chiar îmi plac, dar din păcate te cam seacă de energie, astfel încât urcarea pe Col Loson a fost un coșmar. N-am crezut că o să ajung să mă opresc din 50 în 50 de metri, la un moment dat cred că și mai puțin. Probabil de vină era oboseala extremă, nu mai aveam resurse, nu cred că altitudinea în sine m-a încurcat. Anul acesta, prin comparație, n-am avut nicio problemă acolo, dar urmează să povestesc de ce. În fine, după un chin destul de mare am ajuns pe vârf și am coborât la refugiul Sella, la km 150 aproximativ. E, pe această coborâre a început să mă doară glezna stângă destul de rău, asta pe lângă episoade de micro sleep (adormi pentru câteva (mili)secunde în timp ce mergi, destul de scary). Am ajuns la Sella efectiv distrus, era cam 3 dimineața. De aici, ca să ne chinuie mai tare, organizatorii în loc să ne pună să coborâm direct la base vita, la Cogne, ne-au mai băgat o urcare până pe la un 3200. Distrus fiind, am preferat să mă culc. Mi-am pus alarma la 7, știind că ar mai dura cam 4 ore să ajung la Cogne. Punctul se închidea la 12, deci mai era ceva timp, dar foarte la limită. M-am trezit la 7 și am realizat că în continuare mă doare glezna foarte rău. Am decis că e gata cursa, dar pentru a fi sigur că nu mai continui de rușinea lui Teo am mai dormit vreo 3 ore :)) Așa că am plecat la 10 și am ajuns la Cogne abia la 2, fiind descalificat. Aș fi putut merge de la 7, dar mă durea destul de tare și era clar că nu mai am șanse să mă încadrez. Totuși, de unde voiam să abandonez după 70 de km, am ajuns să parcurg cam 160 (oficial Cogne era km 150 dar distanțele reale sunt mai mari, după cum ziceam la final de fapt sunt cam 480). Era, totuși, o realizare. N-am putut testa cât de grav era glezna, pentru că n-am mers decât vreo 10km cu ea bușită, și într-o săptămână eram aproape ca nou.
Anul acesta am mers în cursă cu Andrei Pletea, care a fost super dedicat și chiar îi mulțumesc pentru tot suportul oferit. Consider că am făcut o echipă foarte bună. După cum îmi plăcea să mă gândesc, doi creștini cu o mașină pot face multe lucruri dacă își pun capul la contribuție. Logistica este destul de complicată, dacă nu ești super strong (și majoritatea nu sunt) ai nevoie de cineva să stea mereu pe lângă tine și de preferat să doarmă în mașină - pur și simplu nu este timp fizic pentru altceva, nici măcar să îți pui cortul. O să vedeți în postare la ce mă refer. Toată lumea acolo vine cu mașini de tip van sau chiar cu autorulote/ campere, echipele de suport dorm în mașină, este o treabă știută. Am plecat cu mașina din Brașov. Am avut mici emoții și cu mașina, la atâția km pot apărea probleme, mașina mea nu mai este chiar nouă, are vreo 12 ani și aproape 220km în bord în acest moment, și chiar cu câteva zile înainte m-a lăsat în drum și a trebuit să o duc pe platformă. Aparent era ceva minor, a trebuit schimbat doar un furtun și după a mers fără probleme pentru 5000 de km. Am considerat că este un semn bun, că Dumnezeu a făcut să se strice chiar înainte, dacă s-ar fi stricat pe drum ar fi fost foarte nasoală treaba. O variantă mai sigură, dar mai scumpă, este să iei avion și să închiriezi de acolo o dubă. Desigur, apar alte probleme logistice, de exemplu nu îmi mai puteam transporta power bank-urile imense de 30.000, respectiv 50.000 mAh (sunt netransportabile pe avion), deci poate ar fi trebuit cumpărate altele de acolo sau venit cu mai multe mai mici. Este și problema aceasta, ai nevoie timp de 8 zile să încarci ceasul de vreo 2-3 ori complet, poate și telefonul o dată. Teoretic te descurci și cu power bank-uri mai mici, dar îmi place să știu că nu am probleme pe partea asta. Oricum, îmi și place să conduc, îmi place și experiența drumului în sine (altfel nu aș mai veni la Tor, nu?). Pe Pletea l-am lăsat în Veneția, am mers cu bicicleta lui în mașină. De acolo el a vrut să vină pe jos, având și el aventura lui, iar eu am mai stat câteva zile pentru aclimatizare. Din acest punct de vedere m-am simțit chiar bine, am avut și turele la 4000m, chiar n-am mai resimțit deloc altitudinea. Nu eram nici răcit iar vremea a fost absolut perfectă, acesta fiind cel mai mare regret al meu. Nu știu când va mai fi o vreme atât de bună...
Vineri seară începe cursa. Au pus intenționat startul seara ca să te distrugă psihic. Practic nu poți dormi oricum mai târziu de 12 (chiar 10 în cazul meu, că ești un pic și stresat în seara aia și nu poți dormi bine), deci de obicei și noaptea de dinainte o dormi cam prost. Vineri noapte/ sâmbătă dimineața nu ai cum să dormi că abia a început cursa, așa că după 12 ore de cursă tu de fapt ai aproape 24h de nesomn, iar dupa 24h de cursă ajungi la aproximativ 36h de nesomn. Sâmbătă la prânz deja toată lumea arată rău, oboseala făcându-se resimțită. Din punctul meu de vedere, acolo este cel mai greu moment psihic. Abia a început cursa, ai făcut maxim 100km și te simți distrus. Nici anul acesta nu a fost vreo excepție. Primii 60km au mers rapid, i-am parcurs alături de Ievgheniia și a trecut repede timpul. Chiar și coborârea tehnică de la Planaval mi s-a părut easy, au pus acolo niște corzi si n-am avut probleme. A fost un pic frig în prima seară, comparativ cu 2025 mi-am pus și midlayer-ul în ultima parte din noapte (dar am regretat ulterior, mi-a fost cam cald). De obicei la Planaval eram distrus, de data asta chiar am putut alerga acolo, am venit destul de energic. Pletea chiar s-a mirat, văzuse câțiva super distruși și deja își închipuia ce e mai rău, că vin acolo și vreau să renunț :)) N-a fost cazul, am mâncat și am plecat. De altfel, tot timpul cursei nu am suferit deloc de foame, sete sau frig, ceea ce este mare lucru într-o cursă așa de lungă. Și metabolismul mi s-a adaptat, pot sta foarte mult fără să mănânc mai nimic, doar câteva geluri, dacă după 8 ore am suficient de mâncare nu am treabă. Alții se plâng că slăbesc o grămadă în cursa asta, eu nu am slăbit deloc nici măcar acum, dupa 265km, poate doar insesizabil, sub un kg. Urcarea spre refugiul Angelli (care între timp nu mai e checkpoint) a fost oribilă ca de obicei. Mereu mă rupe urcarea aia, vine ziua, este cald... Am descoperit că e mai rău să fie cald și soare decât noapte și frig. Căldura aia te și invită să te pui pe marginea drumului și să dormi, ăla e cel mai rău lucru. De la Angeli mai ai vreo 2 uurcări scurte, apoi o coborâre lungă de unde mai sunt 5km până la refugiul Bezzi, unde renunțasem în 2023. Am ajuns la Bezzi destul de rupt, de ce să mint, dar într-un timp onorabil față de alți ani, un pic mai bun. Timpii oricum nu prea contează aici dacă ești capabil să nu dormi. Eu am observat că dacă nu dorm sunt zombie, dacă dorm mă simt mai bine și la finalul zilei îi ajung și chiar depășesc pe cei care dorm 2 ore pe seară și sunt zombie. De la Bezzi, în momentul în care am ieșit pe ușă, instant a venit tusea și wheezing-ul. Cea mai mare problemă este că te și panichezi, eu cel puțin asta pățesc. Este clar cumva că panica nu este justificată, pentru că am reușit să am cel mai bun timp al meu de la Bezzi până la col Bassac Derre. Am avut un șoc să văd că dispăruse ghețarul :)) Anul trecut era o bucată mare pe lângă ghețar, acum se îndepărtase, nu mai era niciun pic de zăpadă pe traseul normal. În fine, cum ziceam, problema cea mai mare e că te panichezi. Am coborât la Benevolo, a fost un pic nasoală orientarea pe noapte, dar m-am descurcat. Am ajuns acolo după vreo 25 de ore de cursă, convins fiind, ca de obicei, că abandonez :)) I-am zis lui Pletea că nu mă simt prea ok, că mă culc și văd cum mă simt, dar adevărul e că voiam să renunț în acele momente. E foarte nasol când nu dormi de 36 de ore, pur și simplu n-ai cum să mai gândești rațional. Ai nevoie de cineva acolo care să ia decizii pentru tine. Era și Ievgheniia acolo, cumva m-am bucurat că am ajuns-o din urmă, ea fiind mai rapidă, însemna că nu mă mișc așa de rău totuși. În fine, am zis că dorm mai mult și văd a doua zi.
M-am culcat în jur de ora 11 cred? Mi-am pus ceasul la 3,4,5,6. N-am reușit să plec de acolo mai devreme de ora 7 din păcate. Iar stătusem 8 ore să dorm. Pe moment am considerat că 100% cursa este compromisă, nici nu îmi mai puneam problema de a termina, dar pentru că dormisem bine și mă simțeam ok, dispăruse și wheezingul, am plecat. Știam și că mă așteaptă Pletea la următorul refugiu, la Savoia. Îl sun după 30min să îi spun că nu am abandonat și că vin spre el. Mă întreabă dacă i-am citit mesajul, îi zic că nu. Aparent între Benevolo și Savoia sunt 10km prin munți dar... wait for it... 400 km!! Cu mașina :D :D :D Așa că nu era acolo, era la Pont. L-am rugat hai vino te rog până acolo pe jos, aleargă și tu un pic :)) Deci cum ziceam, dacă avea cort sau alte alea greu să fi putut ajunge în timp. A venit acolo, a ajuns cu 10min înaintea mea, i-am stricat somnul și lui. Am ajuns pe la 10 la Savoia, acolo am dat de niște români care lucrau la refugiu. Reținusem că era acolo un român și anul trecut, acum erau chiar 2. De la Savoia am mers spre Pont cu Pletea. Ca să fiu sigur că respect regulamentul, l-am rugat să rămână în urma mea un pic, cât să ne auzim doar. Regulamentul zice că n-ai voie să primești suport în afara punctelor oficiale, dar și că nu este permis pacing-ul, adică să fie cineva în fața ta care să impună ritmul. Având în vedere că eu coboram primul și el trebuia oricum să ajungă la mașină, mi s-a părut absurd să nu putem vorbi un pic măcar. Altfel am respectat regulamentul întocmai, îmi place să fiu corect la chestii de genul, nu mi-a dat absolut nimic în afara punctelor oficiale și cu excepția acelei bucăți scurte nu am mers împreună deloc. Am ajuns la Pont, de acolo eu am continuat spre Emanuelle. M-am simțit parcă un pic obosit pe urcare, mai obosit decât cu un an în urmă, culmea. Am mâncat ceva la refugiu, din nou șoc să văd cât de puțină zăpadă era pe Gran Paradiso și în general peste tot... În câțiva ani o să se ducă zăpada complet acolo, îmi este destul de clar... Cred că acum perioada asta de tranziție e cea mai nasoală, riscul mare de cădere în crevase, după probabil o să fie mai ok, după ce se stabilizează si pietrele/ roca (nu pot cădea nici alea la infinit, mă gândesc). A urmat apoi un traverseu urât spre Chabod, știam din 2025 că e oribilă zona aia. Sunt doar vreo 5km dar sunt tehnici, mulți bolovani, pare că nu se mai termină. Am ajuns la Chabod, mă aștepta acolo Pletea, m-am mai înveselit știind că urmează coborâre. Datorită faptului că a fost super cald, zona cu pasajul Grand Neyron a fost scoasă din traseu, fiind căderi mari de pietre în zonă (s-au distrus inclusiv o parte din lanțuri). Acest lucru a fost excelent pentru psihic, deși traseul a fost mai lung în primul rând am coborât, n-am mai stat atât la 3000+, în al doilea rând am ajuns fix pe traseul de Tor des Geants, unde urcarea este extrem de lină la început și traseul în general mai plăcut. Să nu mai zic că am avut încă un punct extra cu mâncare. Practic am mâncat la Savoia, Emanuelle, Chabod, Eaux Roses și Sella în ziua aia. 5 mese cu suc, geluri, desert... :)) Normal că nu slăbești așa. Eu și pot să mănânc foarte mult fără probleme, alții au probleme cu mâncarea, eu din fericire nu prea am avut probleme cu stomacul de-a lungul anilor, mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Am mers cu încă 2 concurenți din Spania parcă spre Loson. Am reușit să nu mă opresc deloc, chiar am fost încântat cât de bine a mers față de 2025. Mai degrabă am avut emoții pe coborâre, chiar după Col Loson ai o zonă care mi se pare destul de dificilă, poate printre cele mai dificile din cursă. Ai potecă relativ ok, dar în dreapta este mare hău, și nu peste tot ai lanțuri. Noaptea, nedormit, nu este tocmai plăcut... Și de fiecare dată am ajuns acolo noaptea. Am ajuns la Sella destul de obosit, dar fără dureri articulare de data aceasta. Știind că urmează urcare, apoi coborâre, am luat decizia proastă de a mă opri acolo. Era 11 seara și îmi calculasem că mai sunt 4 ore pâna la Cogne, așa că am decis că mai bine dorm noaptea și plec mai spre dimineață decât să dorm pe zi, când aș fi putut să merg mai degrabă. Eh, ce nu am știut e că datorită schimbării traseului s-a scos urcarea, așa că mai erau doar 2 ore până la Cogne... Mi-a fost greu să adorm din cauza wheezing-ului, și după ce am adormit, cu greu, m-a trezit o voluntară supărată că greșisem camera și eram în camera ei. Un pic urât din partea ei :)) Nu murea dacă mă mai lăsa acolo un pic, oricum ea nu se culca, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul și când l-am luat era camera goală. De acolo m-am dus în camera pentru concurenți, unde pe lângă că mirosea îngrozitor era și foarte mult zgomot... Iar mi-a fost greu să adorm... am stat acolo de la 12 la 4 în pat, dar real nu cred că am dormit mai mult de 2 ore și asta m-a cam afectat a doua zi. Am plecat la 4 destul de rupt, dar m-am înveselit foarte tare când am realizat că nu trebuie să mai urc prin noapte la 3200.
Am ajuns la Cogne destul de fresh, m-am dus la voluntari să îmi pună bandaje pe picioare (nu prea au înțeles ei ce am cerut și nici n-au lucrat așa bine față de alte dăți, am făcut bășică fix unde puseseră ei un bandaj... ). Oricum, apropo de asta, n-am mai avut stres cu bășicile, în afară de o bășică urâtă datorată fix bandajelor puse de voluntari și încă una minoră pe călcâi, nicio problema în 265km. Din nou, alt motiv să îmi pară rău... Totul a mers mult prea bine, nu am suferit, m-am bucurat de fiecare zi, fiecare noapte, fiecare răsărit și apus, de stelele de pe cer care se vedeau foarte clar, spre deosebire de București sau Brașov... Chiar am crezut că va fi bine anul acesta... Nu pot spune că mi-ar părea rău să mă întorc acolo, fiind locul meu de suflet, dar m-aș fi bucurat să și termin. L-am sunat pe Pletea să îmi mai ia din lucruri (iar l-am trezit, vedeți voi, nu e ușor deloc să fii suport... nici el nu a dormit mai deloc nopțile astea). De acolo am plecat mai departe în necunoscut, pe o porțiune pe care nu o cunoșteam. Știam că trebuie să mă intersectez cu Tor des Geants pe Fenetre de Champorcher, dar nu știam exact cum. Am ajuns mai întâi la un refugiu, refugio Grausson. Am mâncat o mămăligă bună acolo (e diferită rețeta italienilor, nu e galbenă ca la noi, e mai gri așa) apoi a venit chinul. Următoarele ore a fost foarte cald, îmi era somn, efectiv căscam non stop, m-aș fi pus în mijlocul drumului să dorm. Unii chiar asta au făcut! Eu m-am ambiționat să nu dorm decât noaptea, mi se pare cel mai ok așa, să ți se pară ritmul normal de zi cu zi, doar că ceva mai puțin somn decât într-o zi normală. Simțeam că abia merg. Mă luase iar și wheezing-ul... Cu greu am ajuns la Fenetre de Champorcher, după ce am trecut inițial prin alt pas, passo Invergneux. De acolo spre Champorcher chiar am observat că noi mergeam pe niște bolovani, iar cei de la Tor des Geants pe o potecă frumoasă. Ne-am intersectat chiar aproape de vârf. Coborârea a fost comună cu Tor des Geants. Am ajuns la următorul refugiu, Miserin, și am dormit 10min cu capul pe masă. Efectiv eram distrus, nu aș fi putut continua fără alea 10 minute. Am plecat de acolo cu greu spre Dondena, unde mă aștepta Pletea. Ajuns acolo, îi spun că vreau să abandonez. El îmi spune că tocmai l-a sunat Bianca și era mândră ce bine merg :)) Să mai poți renunța în condițiile astea... Am zis ok, hai ca mai merg până un pic mai jos, la Champorcher, unde putea ajunge iar cu mașina. Pe drum m-am încurajat pentru că am dat de un francez care respira mai rău decât mine și mi-a zis să nu mă stresez, că probabil 30% din concurenți sunt în situația noastră. Și atunci am realizat că aici lumea termină ÎN CIUDA problemelor. Cei care termină sunt cei care sunt în stare să depășească problemele apărute, iar această respirație tipică este modul plămânilor de a te avertiza că este prea mult pentru ei... Din fericire dacă o lași mai încet, mai dormi, este cald... Îți revii. După Champorcher (orașul, nu fereastra, să zic așa :)) ) nu am știut ce mă așteaptă. Știam că e urcare... Am văzut după pe hartă că urmează Col Fricolla. Știam că e nasol, îmi zisese Ievgheniia că e cel mai nasol vârf din traseu... Sincer nu am crezut. Era un vârf oarecare de 2500m... Dar acolo relieful se schimbă fantastic, dacă la Fenetre de Champorcher la 2900m ai iarbă si totul e verde, aici de la 1900 ai numai bolovani!! Nici nu îți vine să crezi unde ajugi. Ultimii 2km au cam 600m diferență de nivel. Ca regulă generală, 20% este o pantă decentă, unde nu suferi așa rău (de ex 5km cu 1000m, este mult dar este rezonabil). Ce trece de 20% devine nasol, iar de la 30% începe să fie chiar foarte rău, abia te mai târăști. Am urcat cu francezul până pe vârf. Acolo s-a înserat, am scos frontala și am început coborârea. EVIDENT că și coborârea era nașpa :)) Și nici nu mai vedeai, așa că a trebuit să caut traseul printre bolovani. Din fericire au dat ei cu ceva vopsea pe unele pietre, altfel era și mai rău. După ce s-au terminat bolovanii tot rău a fost cu traseul. Am făcut alianță cu un spaniol și am găsit împreună drumul până s-a terminat coborârea. De acolo știam că e urcare până la Dortoir Retempio, unde voiam să dorm. Nici nu mi-am făcut griji că va fi altfel decât oribil, deși era puțin de urcat, și am avut dreptate - 300m nivel de urcat în puțin peste 1km, prima bucată la 30% - numai trepte.
După acest ”chin” până la Retempio (traseul nu mă chinuie niciodată, doar oboseala sau dacă nu mă simt bine... aici chiar m-am simțit bine) am ajuns în sfârșit la refugiu. Chiar înainte să ajung mi-a zis o doamnă care cobora că mă așteaptă prietenul meu. Pletea ajunsese de mult și chiar se panicase că nu mai vin. Cei 25km de la Dondena la Retempio mi-au luat incredibila cifră de 9 ore... Acolo numai ”dortoir” nu era, nici pături nu aveau, a trebuit să mă învelesc cu hainele extra pe care le căra sărmanul Pletea în rucsac, bine că le-am pus acolo în caz de orice. Totuși am dormit destul de bine, fiind rupt, 4 ore aproape neîntrerupte. Am plecat de acolo și următoarea bucată a fost infernală, poate cea mai rea din cursă. Ultimul km la aproape 40%! Nici potecă nu mai exista, bălăureai prin niște boscheți cu gps-ul. Țineam eu minte de la un alt concurent român, Florin, care a încercat această cursă că bucata asta e brutală... dar nu mi-aș fi imaginat așa ceva. Și ulterior după acel col a urmat o coborâre, apoi altă urcaare destul de urâtă... Cu un peisaj incredibil, total alpin, ai fi zis că ești la 3000+... Și din nou o coborâre tehnică! Am ajuns la următorul refugiu destul de decimat de ce fusese până acolo. Am mâncat și am plecat, am remarcat totuși la acest refugiu Bonze un mesaj haios, un fel de poezie legată de faptul că în fiecare dimineață atât ceasul, cât și concurentul de la Tor des Glaciers trebuie să continue să funcționeze. E, și de aici au început problemele. Pe coborâre am simțit că mă doare tot mai rău glezna dreaptă. Nu era așa de rău, dar îmi aducea aminte fix de durerea de anul trecut. Timpii intermediari sunt un pic ciudăței, la Donnas trebuie să ajungi și să pleci până în ora 13:00, dar dacă ai trecut de acolo ai timp să ajungi la Gressoney până a doua zi seara la 22:00. Și ai doar 60km, cu tot cu 4h de somn nu are cum să îți ia mai mult de 26, hai 28 de ore... Deci îmi făcusem planul să ajung cel târziu pe la 16 la Gressoney. La Donnas am ajuns destul de la limită. Am intrat în life base la 11:00 și am plecat la 11:30. Eram bine, oricum, mulți care au ajuns în timpi similari au terminat fără nicio problemă, mult sub baremul de 190 de ore. Încă o chestie, baremul acela e pus cam la mișto sau cel puțin timpii intermediari sunt prea duri. Dacă tu ajungi vineri la 15:30 la Champillon (cred că înainte era chiar 12:00, deci și mai absurd), de acolo mai ai vreo 12 ore până la finish, deci nu prea ai cum să faci 190 de ore decât dacă vrei să dormi 8 ore la Hotel Grand Saint Bernard... altfel o să faci de fapt sub 180 de ore, fapt confirmat de rezultatele participanților. Eu sincer chiar îmi propusesem să dorm 8h acolo :)) Dar cine știe, poate de fapt trăgeam un pic de mine să termin și nu mai dormeam deloc. După Donnas știam deja că mă doare glezna. Mi-a fost jenă să îi zic lui Pletea cât de rău mă doare... I-am zis doar că se simte uzura și mă doare o gleznă. Speram să rămână durerea așa sau cine știe... chiar să treacă. În fine, i-am zis să mă aștepte la Niel. Nu știam că poți ajunge ușor la Coda, doar 5km de la asfalt, nici nu m-am uitat pe hartă să fiu sincer. Bucata asta e aproape identică cu cea de la Tor des Geants și m-am gândit că dacă acolo nu am avut suport, nu trebuie nici aici. Ceea ce ar fi fost adevărat, dacă mă simțeam ok. Mai eram curios de o treabă, știam că traseul diferă de la Donnas la Coda între cele două curse. Pleci de la 300m și ajungi la aproximativ 2300, dar la Tor 450 ocolești un pic. În loc să ieși direct la Coda, te duci ceva mai în dreapta de refugiu și ieși undeva pe creastă la vreo 2-3km de refugiu... Așa că ai vreo 2-3km inclusiv cu lanțuri, porțiuni cu scări puse în stâncă, nimic foarte complicat dar relativ tehnic, plus că mă durea și glezna și abia mergeam... Am făcut cei 21 de km în vreo 8 ore. Este drept că am și stat un pic pe marginea drumului să mă gândesc ce să fac, nu știam ce decizie să iau, am stat să mă gândesc înainte să părăesc complet asfaltul. La ultimul check point era să greșesc și să o iau pe traseul de Tor des Geants, dar m-au văzut voluntarii și mi-au zis că trebuie să mă întorc un pic și să continui prin altă parte. Chiar m-a distrat că la Tor urcarea asta mi se păruse criminală, toată bucata de la Donnas la Coda, acum mi s-a părut doar meh, cu tot cu partea de creastă. Am dat iar de francez la ultimul punct, se simțea mai bine, mergea mai repede decât mine. Am tot așteptat să mă ajungă dupa ce am plecat de acolo dar nu m-a mai ajuns, cred că începuse să obosească și el. A fost și o zonă dubioasă unde era o turmă de ceva capre, habar n-am, și ca să le evit am urcat un pic prin boscheți și mi-am forțat glezna și mai urât. De acolo au fost cam 2-3km de creastă, poate nu chiar ca în piatra craiului dar oricum, destul de tehnică, după cum ziceam... Cred că mi-a mai luat o oră și bucata aia. Înainte de Coda nici nu știam ce să fac, dacă nu era mai bine să merg înapoi în stânga, pe traseul de Tor des Geants, și să ajung direct la stradă. N-am mai avut chef de cei 4km extra, plus ca să fiu sincer dacă tot am plătit o taxă mare era păcat să nu mai beneficiez de niște mâncare plus cazare încă o seară. Dacă faci un calcul cazările în Alpi sunt scumpe, ca să stai 6 zile, cât am stat eu pe acolo aproximativ, de vineri până miercuri, sigur te va costa comparabil cu taxa, deci din acest punct de vedere cred că am ieșit chiar ok față de ceilalți ani, când am simțit că am dat foc la bani.
La refugiu la Coda a fost destul de neplăcut. Era comun cu cei de la Tor des Geants, aveau puține locuri de dormit și contrar a ceea ce m-aș fi așteptat nu ne prioritizau pe noi, cei de la Tor 450 (deși eram mult mai puțini și mult mai obosiți). Am încercat inițial să plec din cabană dar abia mergeam. De acolo urma o porțiune foarte sălbatică, dacă mai și călcam prost nici elicopterul nu îți vine ușor pe noapte și ceață... Așa că am preferat să rămân la cabană. Am anunțat că abandonez, mi s-a spus că nu am unde să dorm, că sunt locurile ocupate. Am dormit un pic cu capul pe masă, apoi mi s-a oferit un pat pentru fix o oră :)) Apoi iar cu capul pe masă... Măcar aveau mâncare multă. Pe la 3 și ceva dimineața am anunțat că nu sunt convins că pot coborî pe picioare și există șansa să am nevoie de rescue (elicopter adică): Am văzut că nu păreau prea convinși că sunt așa grav, mi-au zis să dorm și să văd a doua zi. Mi-au oferit totuși un pat până la 9 dimineața, când soseau chiar ultimii concurenți de la Tor des Geants. Nu am fost foarte mulțumit de cei de acolo, e drept că în acea stare psihică nu prea ai cum să fii, dar inițial mi-au zis că va veni un medic să mă vadă, când m-am trezit nimeni nu mi-a mai zis nimic, se prefăceau că nu exist parcă. Văzând cum stă treaba am decis să încerc totuși să cobor pe picioare. Mi-ar fi plăcut să merg cu elicopterul, am și asigurare, dar nu știu exact cum consideră ei acolo dacă ai avut nevoie real sau nu, așa că oricum era clar că dacă pot merge pe picioare o să merg. Primii 500 de metri de la cabană i-am făcut în vreo 20 de minute, efectiv abia mergeam și era doar coborâre. M-am gândit că am toată ziua să fac cei 4km, dar era un chin pe care nu mi l-aș fi dorit. Între timp vorbisem și cu Pletea să ne întâlnim pe drum, îl anunțasem prin Bianca să vină după stegulețele de la Tor... Din păcate fix când am plecat eu veneau închizătorii de traseu, care strânseseră toate stegulețele, așa că am avut un pic emoții că nu va ști unde să ajungă, dar din fericire a ajuns la scurt timp după ce am plecat eu. Am mers împreună spre mașină și pe drum mi-am mai revenit, și-or fi făcut efectul si antiinflamatoarele... Dar cu siguranță nu aș fi putut continua așa. Acum, după o săptămână de când am coborât, în continuare îmi simt un pic glezna, deci clar nu s-ar fi pus problema să mai pot termina așa.
Și cam asta a fost... Another one bites the dust, cum s-ar zice. Îmi pare rău că m-am simțit puternic, m-am bucurat de cursă, chiar nu pot spune că am suferit și nu pot fi altfel decât recunoscător lui Dumnezeu pentru ce a fost... Ievgheniia și-a rupt piciorul, urmează să fie operată... Francezul a abandonat și el la km 350 :( Aparent până la urmă n-a mai putut să doarmă deloc de la wheezing și ajunsese să meargă cu ochii închiși, era prea lent și nu voia să riște să cadă pe acolo, așa că a renunțat și el... Îmi închipui ce frustrare este să renunți la km 350. Doar că din păcate în cursa asta până nu ajungi cel puțin la km 400 (cel oficial, real probabil 430-435) nu ai de unde să știi că termini cursa. Cu o problemă gravă de tip gleznă sau genunchi bușite este doar o chestie de timp până nu vei mai putea merge deloc. Cred că hai, poate poți merge nu știu, 50, poate chiar și 60 de km așa, la limită... dar cam acolo se oprește. Nu îmi pot închipui să parcurg Cogne - Donnas, 70km cu vreo 5000-6000 nivel sau cât o fi acolo cu o gleznă bușită. Dacă prin absurd la Gressoney s-ar fi terminat cursa cred că as fi putut încerca să sufăr așa înca 40km, cu riscul real de a rămâne în drum. Am văzut un abandon și la km 400, nu îmi pot imagina decât că și-a rupt ceva, altfel eu nu aș mai putea renunța acolo. Oricâte dureri aș avea, cu riscul să mă accidentez și să stau jumătate de an, un an pe bară, nu cred că mai ești capabil psihic să te oprești acolo. Deci într-un fel bine că nu m-a apucat mai târziu, că poate acum eram pe masa de operație.
Drumul înapoi a fost fără incidente, am și condus o porțiune, m-a cam durut glezna dar nu aveam de ales... Nu știu ce ar mai fi de zis. Cu siguranță mi-ar plăcea să încerc pe viitor. Îmi plac enorm de mult munții ăia, Courmayeur este my happy place, dacă aș putea m-aș muta acolo mâine, ca să fiu sincer. În România din cauza animalelor sălbatice, câini, urși, nu îmi mai face nicio plăcere să merg pe munte, mai ales singur. Tot timpul stau cu morcovul, cu spray-ul în mână... Este groaznic. În zona aceea de Alpi simt că nu se poate întâmpla nimic rău, totul este perfect așa cum este, e un sentiment incredibil de pace pe care îl ai în munții ăia. Deci pentru mine să fiu acolo este o experiență incredibilă și nu îmi pare rău să mai merg și să încerc. Mi-e ciudă doar că nu știu ce pot face în situația asta. Până anul trecut nu aveam probleme cu articulațiile niciodată, dar e drept că nu am mai făcut nici astfel de brutalități. Când cedează ceva mecanic, oricâtă ambiție ai, din păcate nu mai e nimic de făcut... O să încerc să mă mai interesez legat de pregătirea fizică special pentru glezne, nu știu ce aș putea face mai mult. O problemă ar fi că nu știu dacă voi mai putea participa anul următor, anul acesta s-au dus repede locurile și nu ar fi de mirare să schimbe regulamentul, de exemplu să interzică participarea pentru mai mult de X ani consecutivi, ori eu am deja 5 ani consecutivi :D Cursa în sine, dacă ești cât de cât rapid, nu mi se pare grea de terminat. Sunt convins că aș putea să o termin DACĂ mă ține corpul... dar nu știu dacă se va întâmpla asta vreodată. Cu toate acestea datoria mea este să încerc. Apropo de asta, le mulțumesc tuturor celor care m-au urmărit, simt că a existat o oarecare simpatie în rândul oamenilor care mă cunosc și chiar și-au dorit mulți să termin... Anul ăsta atâta a fost să fie. O regresie ar spune că în maxim 2 încercări ar trebui să termin, dar nu este obligatoriu să fie mereu o creștere, accept că sunt șanse inclusiv să fac mai slab. Pentru mine cursa aceasta îmi dă totuși un scop extraordinar, o motivație de a continua acest sport, așa că atâta timp cât mă ține Dumnezeu sănătos o să încerc să particip și mă voi bucura de fiecare zi petrecută aici, ca de o mare sărbătoare. Să ne vedem sănătoși în continuare!
