Ar fi imposibil sa sintetizez experienta de la Tor des Geants intr-un singur articol, dar o sa incerc. Nici nu stiu cu ce sa incep, dar cred ca cel mai bine ar fi sa prezint concursul si sa fac o scurta istorie a mea legata de acesta. Pentru mine TDG a fost aproape o obsesie in ultimii cativa ani. Cand m-am apucat de alergare nu mi-as fi imaginat ca o sa ajung sa fac ultramaratoane, nici macar nu stiam ca exista asa ceva de fapt. Pe masura ce am inceput sa alerg si sa cunosc diversi oameni si sa aflu despre diverse concursuri, am aflat ca exista tot felul de competitii pe distante foarte mari, greu de conceput pentru cineva care nu alearga. Printre cele mai cunoscute pe care le-am gasit, care au si pagina de Wikipedia, au fost Ultra Trail du Mont Blanc (UTMB) si Tor des Geants. Daca UTMB-ul parea oarecum realizabil - 170 de km cu 10.000 de metri urcare, TDG-ul mi s-a parut initial ceva total exagerat si mult prea greu - oficial 330 de km cu 24.000 de metri urcare (ca tot e la moda, ca si cum ai urca Everestul de 3 ori, desi e gresita comparatia asta, ca pe Everest asceniunea incepe de pe la 5300, deci real urci sub 4000 de metri, nu 8848), real undeva pe la 350 km (dupa ultimele lor masuratori) cu vreo 30.000 de metri urcare. Cred ca o comparatie foarte buna ar fi sa va imaginati ca trebuie sa urcati din Busteni pana la Omu si inapoi de 20 de ori, ca sa iasa diferenta aia de nivel. Atata ca panta medie este mai inclinata de atat, deci cred ca mai aproape de adevar ar fi sa spun de la Busteni la Babele pe Jepii Mici (aproximativ 6km cu 1200) de 25 de ori. Avand in vedere ca un turist obisnuit are nevoie de 6 ore ca sa parcurga traseul dus-intors iar timpul limita la TDG este de 150 de ore, matematica ne spune ca ori mergi non stop la un ritm incet, fara somn, ca sa ai sanse sa termini, ori trebuie sa mai tragi un pic de tine macar din cand in cand.
Revenind, eu nici macar nu credeam ca e rezonabil sa ma gandesc la asemenea cursa, in schimb UTMB-ul parea mult mai palpabil, mai ales ca au un sistem prin care nu te poti inscrie decat daca ai facut anumite curse de calificare. Pe atunci trebuia sa ai cam 3 curse de 100km facute in 2 ani, intre timp cred ca au redus la 2 curse, in ideea de a nu te uza prea tare. Fiind ambitios, in 2014, la un an dupa ce ma apucasem de alergare, mi-am propus sa obtin toate punctele necesare pentru UTMB intr-o singura vara, participand la Maraton 7500 (90km cu 8000+), 2x2 (45km cu 4000+) si Ciucas Ultra (105 km cu 5500+). La Maraton 7500 am participat cu sora mea, pe atunci eu aveam 21 de ani si ea 18, eram total pe langa amandoi cu orice inseamna alergarea pe distante asa de lungi, dar eram foarte entuziasti si ambitiosi. Ea mai facuse o tura mai lunga prin Fagaras, undeva pe la 60-70km in 24 de ore sau mai mult, asa ca ne-am gandit ca limita de atunci de 40 de ore era realizabila. Luam in calcul inclusiv varianta de a dormi la un moment dat. Planurile mi-au fost date peste cap cand am realizat ca nu e chiar asa de usor cum pare sa faci un ultramaraton, vremea a fost oribila, a plouat aproape non stop, noi nici echipament de alergare nu aveam, nici macar de hiking, aveam niste geci din alea ieftine si grele si le-am folosit pe alea pentru a ne apara de ploaie. Eu eram dispus sa merg pana la capat dar dupa 45 de km aveam deja vreo 16 ore, sora mea mergea cu un genunchi in punga, cum imi place mie sa zic (avea dureri foarte mari de genunchi), eram ultimii concurenti din concurs care nu abandonasera si am hotarat ca la Gura Diham sa abandonam, venea noaptea si vremea arata rau de tot. Spre marea noastra surprindere si bucurie, concursul s-a anulat din cauza vremii si am fost declarati finisheri la cel mai greu ulramaraton care exista pe atunci in Romania. Pe de o parte am considerat ca este o reusita, pe de alta parte am realizat ca mai e mult pana departe si ca nu e chiar asa simplu sa alergi distante mari. Ca amuzament, noi cand ne-am inscris am crezut ca 7500 este elevatia totala, urcare si coborare, nici nu ne inchipuiam ca trebuie sa urci 7500, care de fapt sunt vreo 8000 :)) La 2x2 aceeasi poveste, a fost un an cu ploaie multa si furtuni, asa ca s-a scurtat traseul si am facut doar proba x2 - varful Negoiu, dar trebuie sa recunosc ca eram destul de rupt chiar si dupa jumatate din traseu, asa ca am fost incantat ca s-a anulat. La Ciucas ultra nici nu m-am mai inscris, nu stiu daca pentru ca n-aveam suficiente curse (iti cereau 3 maratoane sa te inscrii) sau pur si simplu am realizat ca momentan nu este de mine, dar mi-am dat seama ca nu eram de nivelul ala atunci.
In anul urmator am luat-o ceva mai incet, in 2015 am participat la 7500 la proba scurta (vreo 45km cu 3200+) care chiar si asa m-a rupt destul de rau. Tot in anul acela am mers si la 2x2 la proba pe echipe, unde am reusit sa termin cu Octavian Ciorescu (partenerul meu de la 7500) proba lunga in putin sub 12 ore, pe atunci un rezultat foarte bun pentru noi. Am mai participat in acel an la diverse alte maratoane, inclusiv unele grele cum ar fi Retezat Maraton (pe atunci avea peste 3000 de metri urcare), iar la final de an am reusit sa termin Ciucas Ultra in aproape 21 de ore, o foarte mare realizare pentru mine, fiind prima oara cand reuseam sa termin un ultramaraton de peste 100km. UTMB-ul incepea sa para tot mai realizabil. Aveam deja 2x2 si Ciucas Ultra la centura, inca tin minte ca pe atunci asta insemna 5 puncte ITRA si aveai nevoie de 8 ca sa participi la UTMB, deci inca un maraton montan de 100km. Foarte bine, mi-am zis, ma voi inscrie la 7500 proba mare in 2016. Ceea ce am si facut, am terminat cu Octavian maraton 7500 in 2016 in 26 de ore, ultimele 6 ore fiind groaznice, am facut 15 km in 6 ore, in mare parte doar coborare, aveam niste basici urate, nimic cu care sa le bandajez si putina experienta cu durerea, asa ca a fost destul de oribil. Am facut si 2x2 din nou, de data aceasta singur, cu o ora mai bine, asa ca eram deja ok cu punctele pentru UTMB. In anul acela am facut tot felul de arogante, am alergat cu Mihai Godza din Bucuresti in Fetesti, apoi in septembrie a urmat o cursa de referinta pentru mine, cand am alergat 200km in 24 de ore, pe plat, cursa ce mi-a dat incredere ca pot face orice distanta si ca sunt foarte valoros (o incredere gresita, cum aveam sa aflu ulterior). Reusisem sa am si niste timpi acceptabili pe plat, pe la 3 ore 23 parca pe maraton, in fine, pe viteza n-am fost bun niciodata, dar macar era o baza care sa ma ajute pe distante mai mari. M-am inscris la UTMB dar n-am putut sa particip, acolo fiind un sistem pe baza de loterie - chiar daca ai punctajul cursa este foarte dorita, fiind un fel de campionat mondial neoficial de ultramaraton, unde participa cei mai buni, asa ca trebuie sa participi la loterie. Pe atunci la a 3-a incercare erai inscris automat. Nu e nimic, mi-am spus, ba chiar m-am ambitionat si m-am inscris la o cursa si mai grea, Irontrail, 215km cu 11.000+, pe atunci printre cele mai lungi si mai grele curse din Europa. Pe deasupra, m-am inscris si la Ultrabalaton, o cursa de 220km pe plat in Ungaria, in jurul lacului Balaton. Am avut un an cu multe antrenamente, am mers la Balaton destul de pregatit, zic eu, dar am avut niste dureri in zona lombara inca de la inceputul cursei (pe atunci nu stiam de sciatica, hernie de disc etc, stiam doar ca ma doare fundul/ spatele) si dupa vreo 150km durerile au fost asa de nasoale incat n-am mai putut nici macar sa merg, asa ca a trebuit sa abandonez. Foarte rau nu a fost pentru ca mi-am dat seama ca mai am mult de muncit pana sa pot face curse de nivelul Balatonului si am realizat si ca o singura cursa buna nu inseamna ca rezultatul se va repeta si pe viitor. Frustrarea mea era ca la 24h ma simtisem foarte bine si nu aveam asa mult antrenament, dar uneori mai sunt si intamplari, daca nu ai mai multe curse bune care sa confirme va ramane la nivel de intamplare.
Cu moralul un pic mai slab m-am dus in Elvetia la Irontrail unde am reusit sa termin cursa, dar am fost destul de avariat. Am avut o prima noapte groaznica alaturi de Mihai Serban, amandoi ne simteam rau, eu aveam probleme cu respiratia (tuse, wheezing), probleme care mai aparusera la Transylvania 100, concurs unde fusesem tot in 2017 si abandonasem (o combinatie de vreme proasta, rataceli, probleme cu respiratia, am fost cu Octavian si am abandonat dupa vreo 50km). Am decis sa abandonez la km 120 dar am realizat ca nu ma ducea nimeni la finish, bani nu aveam la mine, lumea nici nu prea stia engleza, asa ca n-am avut de ales si a trebuit sa continui! Dupa ce a venit ziua si am dormit vreo ora jumate pe un scaun m-am simtit mult mai bine si am realizat ca pot termina cursa. Pe final am suferit un pic din cauza basicilor dar per total am reusit sa termin, ceea ce mi-a dat incredere ca as putea aborda in sfarsit o cursa care parea imposibila, si anume TDG. Pana atunci n-am indraznit sa ma gandesc la asa ceva, numai ideea ma speria, adica una este un concurs precum UTMB unde poti termina fara sa dormi in 40 de ore, ba chiar si Irontrail unde am terminat undeva in jur de 50 de ore, practic doar cu o noapte pierduta, ca in a doua noapte am dormit vreo 2 ore si apoi am mai mers cateva ore si am terminat, si alta este Tor des Geants, unde efectiv stai o saptamana pe munte. Ii citisem blogul lui Adrian Toma de mai multe ori, il intrebasem multe detalii pe Adrian Grigore, un alt finisher, de prin 2014, dar concret ma speria foarte tare ideea si nici nu luam in calcul asa ceva. Pentru 2018 mi-as fi dorit foarte mult sa particip la UTMB, aveam punctajul, aveam 3 curse in 2016 si 2 curse in 2017 (Irontrail si Maraton 7500, de care am si uitat sa mentionez, l-am terminat in sub 20 de ore, cu 6 ore mai bine decat in 2016... faceam multe curse pe atunci). Problema a fost ca am fost din nou ghinionist la loterie. Unii spun ca loteria ar fi aranjata, acum totusi nu stiu ce sa cred, ideea este ca n-am fost extras si m-am trezit ca nu pot participa. In acel moment am avut ideea nebuna de a ma inscrie la Tor des Geants. Acesta a fost momentul in care a aparut obsesia :)
Aici simt nevoia sa fac o mica paranteza si sa mentionez ca in ultimele luni din 2017 si chiar si in 2018 la inceput am avut o perioada neagra a vietii mele, probabil cea mai groaznica perioada din viata mea, cand am simtit ca "I hit rock bottom", pentru ca am avut probleme foarte nasoale cu anxietatea. In 2017 la final m-am inscris la Ciucas Ultra unde mi-am dorit foarte tare sa fac un timp foarte bun, il terminasem si in 2016 si pentru 2017 imi doream un rezultat in top 10, asa ca am zis hai sa plec ca la maraton si sa vad ce se intampla. S-a intamplat ca de pe la km 50 m-am simtit foarte rau si pana la urma am abandonat chiar inainte de ultima urcare, in panica totala, crezand ca daca mai fac urcarea aia mor. Asta m-a nelinistit si am inceput sa imi fac tot felul de filme, crezand ca am probleme cardiace, etc, ceea ce din pacate mi-a declansat o anxietate din ce in ce mai mare, care ca un bulgare de zapada a tot crescut pana cand am ajuns in momentul in care efectiv imi era frica sa ies din casa, fara absolut nicio gluma. Ma trezeam si stiam ca trebuie sa merg la facultate si gandul asta ma ingrozea, deschideam usa casei si parca intram in alta dimensiune, ma chinuiam cumva sa pedalez pana la facultate unde eram iar intr-un spatiu sigur. A fost o perioada groaznica, in special vreo 2-3 saptamani in care ma trezeam dimineata in derealizare si nu imi venea sa cred ca mi se intampla iar asta, speram sa ma trezesc la un moment dat din visul asta urat si nu mai puteam. Problemele au durat destul de mult timp, din pacate. Desi am fost un elev bun, model as zice, scoala nu m-a pregatit niciodata pentru asa ceva, tin minte ca am fost destul de frustrat ca nici macar nu stiam ce e aia anxietate pana la varsta aia (nu, nu inseamna doar ca ti-e frica degeaba). Am fost pe la toti medicii sa ma conving ca nu am nicio boala fizica, intr-un final am realizat ca e totul doar in capul meu si am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu si fara psiholog sa trec peste acest moment greu din viata mea (ca sa va imaginati, era o mare realizare cand ieseam afara sa alerg 5km fara sa am un atac de panica).
Cred ca fiecare chestie din viata noastra se intampla cu un scop. Din 2015, de la primul meu ultra, la Ciucas, am inceput sa am mesajul "I Run with God". Prietenii mei, in special cei din liceu, au fost destul de mirati, sa nu zic socati de-a dreptul, pentru ca in liceu nu eram deloc o persoana religioasa. Schimbarea a venit treptat, in special in momentele grele din viata am simtit ca am nevoie de ajutor si am simtit ca Dumnezeu a fost acolo sa ma ajute cand am avut cel mai mult nevoie. In 2015, la Ciucas, am alergat cu un tricou cu acest mesaj, in ideea in care atunci cand imi va fi mai greu ma voi uita la tricou, imi voi aminti ca nu sunt singur si voi avea puterea sa continui. Cu toate astea, asa cum aveam sa aflu anul acesta la TDG, nu am suficienta credinta. Se spune ca cine crede cu adevarat poate muta si muntii, in sensul ca nu exista problema in viata peste care sa nu poata trece. Cu toate astea, de cele mai multe ori il invocam pe Dumnezeu doar cand ne este greu, fara sa avem o viata corespunzatoare si fara sa credem cu adevarat. Nu as putea sa ma laud ca sunt un bun crestin, din contra, asa ca probabil si acest episod de anxietate din viata mea a fost consecinta unui amestec intre lipsa de credinta si o viata traita fara a tine cont de ce este bine si ce este rau. Cred ca tot ceea ce ni se intampla este pentru a deveni mai buni si a ne apropia de Dumnezeu. Peste perioada de anxietate am trecut prin credinta, fara sa merg la psiholog, fara sa iau pastile, dar pot spune ca a fost groaznic. Evident ca mai am uneori momente de teama, de anxietate, dar nu se compara cu ce a fost atunci. Unul dintre pasii care m-au ajutat in depasirea acestei perioade a fost ca am avut curajul de a ma inscrie la TDG, ceea ce pentru mine a fost o mare victorie.
Am participat in 2018 la TDG si inca tin minte fiecare moment petrecut acolo. Cred ca evenimentele de genul te marcheaza foarte tare, poate comparabil cu un razboi, cum era pe vremuri. Am intalnit un medic militar care fusese pe front si ne povestea intamplari de acolo non stop, as fi putut paria ca fusese cu 1-2 ani in urma, si cand l-a intrebat cineva cand s-au intamplat astea am ramas socat sa aflu ca era vorba de cel putin 15 ani in urma. Cam asa este si cu TDG-ul, dar la o scara mai mica, chiar si dupa 3 ani inca pot spune cu fidelitate ce am facut, fiecare etapa cum am resimtit-o, etc. In 2018 am abandonat dupa 75 de ore, perioada in care am parcurs aproximativ 200km cu 18.000+. Acesta a fos momentul in care am realizat ca nu ma mai intereseaza UTMB-ul, ca este o cursa mult prea usoara comparativ si ca obiectivul meu principal din acel moment devine Tor des Geants. In 2018 am avut o strategie foarte proasta - m-am intalnit cu Mihai Serban si Anghel Costica si ei m-au sfatuit sa nu alerg pentru ca e o cursa foarte grea si lunga si n-are rost, ceea ce am si facut. Poate pentru ei se preta aceasta strategie pentru ca au rezistenta mult mai buna la nesomn, pe mine in schimb m-a distrus. Ritmul era mult prea lent, am mers toate coborarile, fara sa alerg absolut deloc, si pur simplu simteam ca nu se mai termina si ca nu imi ajunge timpul sa dorm. Dupa 3 nopti in care dormisem relativ putin (1 ora jumatate in primul base vita, inca o ora inainte de Col Loson, 3 ore la Cogne si o ora si ceva la Donnas) am avut o bucata foarte brutala, care incepe cu o urcare de la 300m la 2500m, urci 6 ore non stop, in urma careia m-am cam distrus, am inceput sa tusesc, wheezing, tot tacamul. De acolo a inceput chinul, mai ales ca venise noaptea, am ajuns la refugiu la Balma unde am dormit 1 ora si un sfert in pat (maximul cat m-au lasat) apoi vreo 2-3 ore cu capul pe masa. Am plecat de acolo in anxietate totala, am ajuns la Niel si pe urcarea urmatoare am abandonat si m-am intors la Niel. Probabil as fi putut termina si atunci dar n-am fost suficient de puternic psihic, n-am avut suficienta credinta si in plus avusesem si o discutie aiurea cu prietena mea de atunci care mi-a stricat psihicul, in loc sa ma lase sa imi vad de cursa se apucase sa ma intrebe de ce am nu stiu ce poza cu nu stiu cine, fix ce nu aveam nevoie in acel moment, iar in momentul in care au inceput problemele si am sunat-o parea mai speriata decat mine. In niciun caz nu ii reprosez nimic, pana la urma era fix vina mea ca n-am fost in stare sa merg mai departe cu propriile forte si m-am lasat influentat de chestii fara legatura, dar toata situatia in sine m-a facut sa nu imi mai doresc sa continui cursa, iar regretele au durat mult mai mult decat ar fi tinut suferinta in acel moment. Experienta in sine a fost una extraordinara, dupa aceea am spus tot timpul ca a fost cea mai frumoasa experienta din viata mea, chit ca m-am chinuit, am avut halucinatii, etc, si mi-am dorit enorm sa revin.
In 2019 am participat din nou la Ultrabalaton, unde am renuntat doar dupa 100 de km, de data asta nici n-am mai fost suficient de pregatit si efectiv m-a nenorocit caldura, cand a venit seara nu mai eram in stare sa alerg si mi-am calculat ca nu mai am timp sa termin doar mergand, asa ca am preferat sa renunt. In 2018 nu am mai participat la niciun alt ultramaraton in afara de TDG (si parca si europenele de 24h, unde am avut probleme cu stomacul nasoale si n-am mai putut alerga dupa primele 12 ore, in plus nici nu am avut motivatie acolo). Oficial Balatonul devenea cea mai mare frustrare a vietii mele, mai ceva decat TDG. Abandonasem de 2 ori la Balaton, in conditiile in care la 23 de ani alergasem 200km si credeam ca sunt pregatit pentru cursa. Balatonul totusi este altceva, este o cursa non stop, nu este in bucla, ai si ceva nivel, chiar daca ai crede ca nu conteaza la final se simte in muschi, vremea nu este buna (ziua foarte cald, seara se face frig). In acel an am cunoscut-o pe Bianca, cu care m-am logodit dupa 3 luni si casatorit dupa 6 luni. Am revenit la Ciucas Ultra,traseul era un pic modificat, era ceva mai lung si mai multa diferenta de nivel, dar am reusit sa scot cel mai bun timp de pana atunci, ceea ce mi-a dat un pic de incredere in propriile resurse. Pentru 2019 n-am mai putut sa ma inscriu la UTMB pentru ca n-am mai avut punctaj - aveam 2 curse in 2017 si 0 curse valabile in 2018, si chiar m-am ofticat pentru ca as fi fost inscris automat, asa ca de atunci am zis ca nu ma mai inscriu niciodata la UTMB. Pentru anul urmator de exemplu as avea punctaj, dar nu mai sunt dispus sa particip acolo.
In 2020 am participat la Bucovina, la 110km, unde am avut un rezultat bun ce mi-a crescut moralul, iar apoi am reusit, alaturi de Bianca, sa imi depasesc cea mai mare frustrare a vietii mele, Ultrabalatonul, si sa termin cursa. E drept ca am avut sansa sa se organizeze in octombrie, cand era mult mai racoare, si am tras de mine ceva extraordinar. In continuare consider ca un finish la Balaton este mai greu decat un finish la TDG, pentru ca la TDG poti efectiv doar sa mergi, in schimb la Balaton chiar trebuie sa alergi, si mai mult decat atat, trebuie sa alergi aproape toata cursa ca sa ai sanse sa o termini in timp. Eu am alergat aproape toata cursa si am terminat cu 2 ore jumatate inainte de timpul limita. Daca nu mai poti alerga dupa 150km deja esti la limita/ ai sanse mari sa nu mai poti termina in timp, chit ca mai sunt doar 70km. Balatonul nu te lasa deloc sa te relaxezi, am avut niste dureri musculare groaznice, trebuia efectiv sa ma pun pe asfalt in genunchi, la TDG nu exista astfel de momente, acolo totul merge incet, nu te grabeste nimeni. Asa ca pentru cine vrea o cursa cu adevarat hardcore... Ultrabalaton it is :) Sau Spartathlon, aia e si mai si, dar ma enerveaza ca e o taxa imensa, plus sistemul cu loterie, asa ca nu ma voi inscrie niciodata acolo, desi cred ca e o cursa extraordinara - chiar citisem undeva un studiu cu nivelul oboselii din muschi si ajunsesera la concluzia ca cea mai mare distrugere musculara este la Spartathlon si ca la cursele mai lungi de atat se merge mai incet, eventual cu somn, si muschii au timp sa se refaca. TDG-ul este 90% psihic, doar 10% este fizic, in sensul ca sa nu te accidentezi prea nasol sau sa nu ai probleme reale gen sa faci vreo pneumonie, sa intri in fibrilatie, stiu si eu. In schimb Balatonul/ Spartathlonul sunt curse unde fizicul conteaza mult mai mult, poate 50-50, acolo chiar trebuie sa ai antrenament si muschi sa te tina sa poti termina asa ceva. Pentru 2020 ma inscrisesem la Grand Trail Courmayeur, dar din cauza pandemiei s-a anulat. Am uitat sa spun, si in 2019 si in 2020 m-am inscris la TDG la loterie, dar n-am fost printre norocosi. In 2020 pot spune ca m-a ajutat Dumnezeu sa nu am noroc la loterie, pentru ca s-a anulat cursa si oamenii au pierdut toti banii, ceea ce a facut ca in 2021 in loc de 2300+ oameni care se inscriau la loterie sa se inscrie sub 1000 si organizatorii sa accepte pe absolut toata lumea. La start au venit undeva in jur de 750.
Dupa Ultrabalaton psihicul meu s-a imbunatatit si am decis sa fac tot posibilul sa nu mai abandonez in curse, decat daca am probleme reale. In 2021 pentru TDG am avut 2 curse pregatitoare - Backyard Ultra, care era mai mult un antrenament, si Bucovina proba de 180 km, practic prima mea cursa de 100 de mile in care planul era sa nu dorm deloc, fiind pentru prima oara cand as fi trecut de limita periculoasa de 36 de ore fara somn. Prin martie-aprilie asa au revenit durerile de spate care ma facusera sa abandonez in 2017 la Ultrabalaton, asa ca am decis sa fac ceva ce tot amanasem - un RMN de coloana. Rezultatul nu pot spune ca m-a surprins foarte tare - hernie dubla de disc, in stadiu incipient (in termeni medicali protruzie discala, eu am tot evitat sa spun ca am hernie, ziceam mereu ca am protruzie, dar Bianca m-a convins ca si aia tot hernie e de fapt). Evident ca am fost foarte demoralizat, depresiv, dar poate asa a trebuit sa fie tocmai ca sa inteleg ca Dumnezeu e mare si poate sa ne ajute chiar si atunci cand fortele noastre nu mai sunt de partea noastra. N-am putut sa ma antrenez cum trebuie, anul acesta am alergat foarte putin, la Backyard Ultra am mers cu folia de Nurofen la mine si spre surprinderea mea am fost totusi capabil sa alerg 140km in 21 de ore, cu ceva nivel. As fi putut continua cu siguranta inca niste ore dar spatele incepuse sa ma doara destul de nasol, nu mai trecea nici cu Nurofen, desi luasem vreo 4, asa ca am decis sa ma opresc. Per total am considerat ca e un antrenament bun si ca sunt sanse sa fac fata la TDG. In iulie am alergat la Bucovina, o experienta destul de traumatizanta. Plecasem in ideea ca nu stiu cum va fi spatele, ma gandeam sa alerg un maraton si sa ma opresc, dar am decis sa continui dupa un maraton si intr-un final am realizat ca pot termina cursa, asa ca dupa km 100 am zis ca voi continua orice ar fi. Deja ma vedeam la finish, aveam bataturi nasoale si nu aveam plasturi, nimic, nu plecasem pregatit ca ma gandeam ca abandonez dupa un maraton, cand a venit furtuna si s-a dezlantuit iadul, am scris un articol despre asta. N-am avut ce face decat sa ma intorc, nu eram pregatit pentru asa ceva, vremea era oribila, nu mai aveam nici baterie la telefon si a trebuit sa merg prin ceata inca 1 ora sau mai mult pana am dat de niste oameni care m-au ajutat sa dau de Bianca si ulterior chiar m-au dus ei pana la Vatra Dornei de unde m-a preluat Bianca. Experienta a fost socanta, chiar m-am speriat destul de rau, eram dupa 40 de ore de nesomn, halucinatiile nu se mai distingeau de realitate, imi inchipuiam ca sunt sanse sa mor de hipotermie, totusi am fost calm, am simtit tot timpul ca Dumnezeu ma va ajuta si am reusit sa ajung acasa cu bine. Ce m-a nemultumit total este ca organizatorii nu si-au asumat deloc conditiile meteo si n-au intrerupt cursa, in conditiile in care mai aveam doar o coborare pana la finish, practic nu se punea problema ca nu mai sunt in stare fizic sa termin. Frumos din partea lor era macar sa ii declare pe toti cei care au prins furtuna finisheri, din pacate organizatorul mi s-a parut total lipsit de empatie, motiv pentru care nu voi mai participa niciodata acolo. Nu mai zic ca nu aveam nici marcaje ok, am balaurit cu gps-ul, traseul in sine era groaznic, cu niste poteci neumblate, cu iarba de un metru, si nici macar mancare nu aveam, dar la asta ma asteptam deja, stiam din 2020 ca nu ai mancare mai deloc in cursa, bine ca nu prea consum. Partea buna este ca am avut o experienta dura, la limita, care mi-a dat incredere ca voi putea termina TDG-ul si ca Dumnezeu este alaturi de mine in momentele dificile. Frustrarea a fost mare oricum sa fiu considerat DNF pentru o singura coborare finala, mai ales ca pur si simplu nu a tinut de mine, totusi realizez ca as fi terminat cursa oricum, nu o consider un abandon si nu tin sa revin, nu consider ca am vreo "datorie", cum consider ca am la Transylvania 100, unde sper sa termin in 2022 (s-a tot amanat din cauza pandemiei). Unul din motivele pentru care nu imi doresc sa revin este ca nici macar nu poti alerga acolo, noaptea este plin de haite de caini agresivi, asa ca desi in mod normal in prima noapte as fi alergat toate coborarile a trebuit sa merg cu grupul si pe coborari, ceea ce m-a obosit fizic si psihic, in mod normal as fi fost semnificativ mai rapid pe acolo dar asta e. Am mentionat cumva ca era si un urs pe acolo? :)) Deci da, nu doar ca nu voi mai merge, dar am si sfatuit pe toata lumea, inclusiv straini, sa nu cumva sa calce la cursa aia decat daca vor un adventure race, fara marcaj, fara mancare, cu animale salbatice. Din pacate in Romania nu prea ai unde sa organizezi ultra din cauza animalelor salbatice, mai este o cursa mare, Apuseni Ultra Race, dar si acolo am auzit ca e greu cu marcajul, ca traseul in sine nu prea e alergabil, etc.
Revenind, dupa aceste 2 curse am avut incredere ca Dumnezeu ma va ajuta cu spatele si ca am sanse sa termin. Am ramas totusi cu o frica de furtuna/ de vreme proasta, asa ca inainte de TDG cu cateva zile eram cam panicat ca vremea arata foarte rau, ploaie aproape in fiecare zi si deja imi revenea scenariul cu furtuna de la Bucovina. Tin minte ca in 2018 cu cateva zile inainte eram panicat total, nu puteam dormi, prin comparatie acum am fost mult mai linistit, stiam deja ce urmeaza sa fie, stiam mare parte din traseu... Recunosc ca am fost si acum preocupat cu aceasta cursa. Pentru o cursa asa de mare totul trebuie sa fie planificat perfect din timp. Nu poti face compromisuri, mai ales daca esti obsedat de detalii si esti un pic panicat ca mine totul trebuie sa se intample comform planului, altfel o iei razna. Echipamentul in mare il aveam, dar mi-am mai cumparat un poncho in plus, niste perechi extra de pantaloni (am avut o mare dilema, pantaloni lungi sau scurti? initial am zis scurti, apoi am decis lungi, mi-am cumparat extra perechi din ambele). Pantalonii mi i-am luat de la decathlon, in primele zile am purtat pantalonii mei favoriti de compresie de la salomon, am 2 perechi, dar per total nu cred ca ajuta prea tare. Tricouri am avut normale, sintetice, am renuntat la cele de compresie, care nu cred ca ajuta, in schimb am avut mereu manecute, din pacate doar o pereche, m-am zgarcit la manecute, mai bine mai cumparam macar 2 perechi. Am avut 20 de perechi de sosete, fata de 2018, cand am avut doar vreo 6. Am invatat ca e important sa ai picioarele uscate, asa ca am cumparat special 20 de perechi de sosete de la magazinul lui Ionut Zinca. In fiecare etapa am avut cel putin o pereche de sosete de schimb, ca sa nu stau mai mult de 8 ore cu aceeasi pereche. De asemenea, foarte important, am avut 5 perechi de boxeri fara cusaturi, din care am purtat pana la urma doar 3, de la Salomon, foarte buni, pacat ca nu se mai fabrica. Am mai avut de rezerva 1 pereche din Decathlon de care nu sunt prea multumit si una de la Compressport. De ce zic ca este important este pentru ca in general ajung sa fac iritatii intre picioare si este groaznic, asa ca e foarte important sa ai boxeri de calitate. Am avut 2 perechi de manusi de iarna, cu tot cu supramanusi, nu a fost nevoie sa le folosesc dar am zis sa fie. Am luat 2 perechi de suprapanaloni, am avut una de rezerva pe care nu am folosit-o. Am avut 2 geci de goretex, una subtire, de alergare, si una din aia de 600 grame de iarna, pentru expeditii, pe care chiar am folosit-o in ziua cand a plouat mai mult, a fost foarte bine ca am avut-o, pentru ca eu sunt mai friguros (deh, alergator de plat la baza). O alta investitie utila au fost betele de carbon de la Black Diamond, extraordinare, merita ficare banut. Am avut rucsac de 15l de la Decathlon, foarte bun, in general produsele Decathlon sunt foarte bune si nu merita sa iei ceva de firma daca nu esti sponsorizat, cu exceptia pantofilor, desi am auzit ca si cei de la Deca au inceput sa faca pantofi ok. Eu am purtat o singura pereche de Altra Olympus 4, nu am probleme sa mi se umfle picioarele asa ca i-am tinut toata cursa iar la final i-am aruncat :)) Au tinut aici si la Bucovina, plus inca 2-3 iesiri, 600km, suficient, la gunoi :D In plus nu mai aveam loc de ei in bagaj. Am avut si pereche de rezerva, niste Akasha de care sunt total nemultumit, nu sttiu daca am eu ghinion sau imi iau modele la reducere si sunt facute prost, dar dupa 2 purtari deja se stricase calcaiul, in loc sa fie dur are o bucata acolo mobila care e deranjanta si nu ii poti purta in curse lungi ca sigur o sa faci bataturi. Am avut geluri tot de la Decathlon, vreo 60 in total, am folosit maxim 40 as zice, in special cele cu cofeina au fost utile. Am avut inclusiv o cagula la mine, in caz de ceva, ba chiar si pufoaica in drop bag. Practic eram pregatit pentru orice vreme pana la -10 grade resimtite sau chiar si mai si. Sunt destul de friguros cand sunt obosit, daca alerg in curse scurte rezist foarte bine chiar si la tricou si pantaloni scurti la cateva grade, dar la TDG mergi in mare parte a timpului sau alergi extrem de incet si nu te incalzesti, asa ca ai nevoie de haine suficient de bune. In plus am avut la mine medicamente (nurofen, paracetamol), plasturi Compeed, banda de catarat de pus pe degete, era cat pe ce sa nu imi cumpar dar s-a dovedit a fi cea mai utila pentru basici.
Cam asta cu echipamentul, sper ca n-am ratat nimic, in mare cam asta ar fi. Pe langa echipament, ce mi se pare cel mai nasol pentru mine este logistica, drumul in sine, cazarea, mai ales ca am fost singur, fara nimeni la suport, si mi-a fost destul de greu. Am ales sa stau la camping pentru ca era mai ieftin, cazarile in zona sunt peste orice limita a bunului simt de scumpe (pe la 100 de euro pe noapte in cel mai bun caz, nici macar nu mi-as fi permis asa ceva, oricum a trebuit sa fac eforturi mari ca sa imi permit taxa, avionul etc). Am avut aproximativ 26kg de bagaje pe care le-am carat in 2 rucsaci mari, unul in spate, altul in fata, fix ce trebuia pentru hernia mea de disc. Am mers cu avionul la Bergamo, de acolo cu autobuzul pana la Milano, apoi 800m pe jos pana la metrou, am luat metroul pana la Lampugnano, unde am asteptat vreo 4-5 ore legatura spre Courmayeur. Nici macar nu m-am putut bucura de timpul liber pentru ca aveam prea multe bagaje ca sa pot vizita orice, am mers la KFC de curiozitate sa vad daca e diferit fata de Romania, si chiar era diferit, in sensul ca era mai naspa si m-a durut stomacul ore dupa, mare greseala. Din Courmayeur pana la camping erau cam 6km cu vreo 200 nivel, absolut imposibil de parcurs cu 26kg in spate, stiam din 2018 ca drumul este lung, trebuie sa il faci noaptea, si deja imi imaginam ca ajung la camping cu coloana in punga, incapabil sa mai iau startul. Italienilor nu prea le place sa munceasca, asa ca nu mai exista autobuze la ora 20 cand am ajuns eu, in schimb m-a ajutat Dumnezeu si am gasit un taximetrist dispus sa vina special pentru mine sa ma duca. M-a rupt la bani, 35 de euro pentru 6 km, dar eram suficient de disperat incat as fi dat si 100, nu exista un pret suficient de mare care sa justifice sa merg pe jos sa imi distrug coloana cu 26kg in spate inainte de concurs, asa ca am fost foarte bucuros sa ajung la camping. Am uitat sa spun ca a fost complicat si cu testele, italienii sunt foarte panicati de raceala numita Covid asa ca nu te lasa sa faci nimic fara vaccin sau teste. Cum n-am de gand sa ma vaccinez cat timp nu ma obliga statul a trebuit sa imi fac un test in Romania cu o zi inainte, un test in Italia ca sa imi iau numarul de concurs si un test inainte sa plec, ca sa ma lase pe aeroport si pe autobuz. Din fericire totul a mers excelent, comform planului, si am ajuns cu bine la camping, mult mai fresh decat cu 3 ani in urma. Ba chiar am avut surpriza placuta sa fiu recunoscut de cel de acolo, de la camping Val Veny (recomand!), mi-a dat niste supa gratis, mi-a oferit un loc bun pentru cort, am baut o bere acolo si m-am pregatit de culcare.
Foarte important - cu cateva zile inainte de concurs m-am rugat si am spus ca ma las total in voia lui Dumnezeu, ca acest concurs este prea greu pentru mine, nu pot sa il duc singur si atunci cel mai bine nici macar nu imi mai fac nicio grija legat de el, il las pe Dumnezeu sa se ocupe de factorii necunoscuti, eu fac absolut tot ce depinde de mine si asta e. In ceea ce urmeaza voi avea multe relatari legate de credinta si de Dumnezeu. Am multi prieteni atei si respect credinta fiecaruia dar si eu cer respect de la cei din jur - este decizia fiecaruia daca va crede ceea ce scriu eu aici, chiar nu ma supar daca unii dintre cei care citesc vor considera ca nu am dreptate dar n-as vrea sa iasa polemici legate de acest subiect, fiecare e liber sa creada ceea ce isi doreste. Eu totusi consider ca religia crestina este cea corecta si adevarata si plec de la aceasta premisa in ceea ce urmeaza. Revenind la cursa, totul a mers foarte bine, inclusiv partea aceasta de drum, de testare, si chiar am simtit ca Dumnezeu a avut grija de mine si n-a trebuit sa imi fac griji pentru toate detaliile.
Cand ai de facut ceva foarte stresant mi se pare important sa ai deja totul facut "de acasa", sa stii in fiecare moment ce faci, ce urmeaza, pe ce trebuie sa te concentrezi. Asa am facut acum si totul a mers excelent. Am ajuns joi seara in Courmayeur, vremea nu era tocmai buna, ploua, dar mi-am pus cortul si am dormit foarte bine, vreo 10-12 ore cred (cu o seara inainte dormisem super putin, avand zborul la 7 dimineata, maxim 4 ore). Vineri aveam doar de facut un test la farmacia din oras si cam atat. Am mers pe jos pana in Courmayeur, mi-am luat un poncho nou (nu il gaseam pe cel cu care am venit, in plus cel nou era mai light, chit ca a fost extraordinar de scump, mi-e si rusine sa spun cat m-a costat, era oricum la suprapret acolo, cred ca aproape dublu fata de pretul lui real). Am mancat ceva din market, italienii sunt lenesi si au pauza foarte mare de masa la restaurante, in care nu servesc lumea, asa ca a trebuit sa cumpar din Carrefour (care era exagerat de scump pentru un supermarket, ca orice pe acolo de altfel), apoi am plecat inapoi la camping. Am organizat o parte din bagaje, pentru ca pentru sambata era programat sa las drop bag-ul si sa imi iau numarul de concurs. Era sa uit, vineri m-am intalnit cu Claudiu Beletoiu, care urma sa plece la Tor des Glaciers in seara aceea, i-am urat succes - a avut un rezultat foarte bun, locul 3 general masculin. Sambata am plecat sa las drop bag-ul cu autobuzul. M-am intalnit la ridicarea numerelor cu Mihai Husleag, un coleg de la cursul de ghizi care urma si el sa participe in cursa. A durat destul de mult sa ridicam numerele dar totusi mai putin decat cu 3 ani in urma, pentru ca verificau doar testul covid, nu mai verificau si echipamentul. N-a mers sa scaneze codul QR dar au vazut ca am facut testul la farmacia lor si m-au lasat sa trec fara prea multe intrebari. L-am asteptat si pe Mihai sa isi ridice numarul, intre timp m-am intalnit si cu Cornel Buliga (a reusit ceva incredibil, locul 10 la general, 85 de ore), ne-am salutat, totul bine si frumos. La coada am dat de un american de m-a rugat sa ii traduc in romana "we will crush it", n-am stiut sa gasesc un sinonim dar i-am zis ca ceva asemanator ar fi "reusim", omul chiar a notat si incerca sa pronunte "reusim", era foarte incantat, nebuni americanii astia (in sensul bun, mi s-au parut cei mai de treaba de pe acolo). Am fost sa mananc cu Mihai apoi am lasat drop bag-ul. A fost destul de greu sa incapa totul acolo pentru ca ne-au cerut si sac de dormit, au zis ca nu ofera ei paturi, data viind situatia vietii cu Covid, asa ca a trebuit sa renunt la vreo 2 perechi de pantaloni, 1-2 tricouri si parca si 1 pereche sau 2 de ciorapi. Pe langa echipament aveam si 2 power bank-uri, plus snowlines in caz ca era zapada, deci ocupa ceva... Sacul de dormit a fost cea mai mare problema, totusi. Am reusit totusi sa fac bagajul asa la limita cu tot ce doream sa pun acolo, l-am predat si m-am intors la camping, unde am finalizat rucsacul, am pus numerele de concurs, chipul cu GPS, tot ce trebuia. Practic eram gata de start! Ba chiar la camping am avut si un party special pentru noi, am primit paste si bere moca, foarte simpatici cei de la camping, sunt foarte entuziasmati de concurs si de participanti, ofera si reduceri pentru cei de la TDG. Am avut niste vecini de cort ucrainieni de treaba care s-au oferit sa ma duca a doua zi la start. Singurul dezavantaj a fost ca am ajuns foarte devreme la start, pe la 8 jumate maxim, era destul de frig si a trebuit sa astept acolo o gramda. Am discutat cu diversi oameni, inclusiv cu o doamna de minim 50 de ani, as zice spre 60, ma intreba daca avem ski de tura in Romania. Media de varsta oricum stiam ca e pe la 50 de ani acolo, am vazut foarte putini tineri, la ei oamenii la 50 de ani au conditia unui om de maxim 30 in Romania. Startul a fost similar cu cel din 2018, doar ca aveam mastile pe fata, in sensul ca lumea statea pe jos la start ca sa economiseasca timp. A durat ceva timp dar pana la urma TDG a inceput! Momentul pentru care ma pregatisem atatia ani si asteptasem cu atata nerabdare venise, de aici inainte aveam 6 zile si 6 nopti sa demonstrez ceea ce pot, atat fizic cat si psihic. Asa am contorizat timpul, in zile si nopti, in ore nu avea absolut niciun sens. 6 zile si 6 nopti to go!
Linistea de dinaintea furtunii
in CourmayeurIn cele ce urmeaza voi aborda fiecare din cele 7 sectiuni ale cursei pe rand. Cursa se imparte in 7 bucati de cate 50km aproximativ, la finalul carora se gaseste un life base / base vita in care poti dormi. In acest an au zis ca interzic dormitul in afara base vita, datorita situatiei sanitare. Acest lucru facea foarte dificila cursa, pentru ca aveai inclusiv etape care durau in jur de 20 de ore, in care ti-ai fi dorit sa dormi. Din fericire, restrictiile au fost doar in teorie, practic s-a putut dormi si in alte puncte in afara de BV (base vita). Ca si dificultate, cursa are urmatorul format:
- prima etapa are aproximativ 50 de km si are 3 urcari bine definite, undeva in jur de 1000-1500+ fiecare. Prima urcare e scurta si destul de brutala, apre aproape 1500 nivel, a doua este mai lunga, destul de lina, dar la final devine destul de abrupta, tot undeva spre 1400-1500, iar a 3-a este frontala de-a dreptul dar mai scurta, cam 800+. Coborarea a 2-a si a 3-a au bucati brutale, pe a 3-a coborare a murit un chinez acum niste ani si are si monument :(. Este un pic expusa si daca nu esti atent lucruri oribile se pot intampla. Dupa a 3-a coborare crezi ca s-a terminat dar mai ai vreo 5km pana la base vita, inclusiv o mica urcare de vreo 100+ sau mai bine
- a doua etapa are pe la 55 km si tot 3 urcari, dar mai naspa. Prima este destul de lunga, nu e foarte abrupta, in schimb coborarea este oribila, nu gasesti in Romania asa ceva, primii 800 de metri au panta medie de 50%, fara nicio exagerare, daca ai facut un pas gresit acolo ai pus-o, chit ca nu e expus, nu te mai opresti din cauza pantei enorme. A doua urcare este criminala, se ajunge la 3000 de metri si pe final e asa de abrupt incat nimeni nu poate sa o parcurga fara pauze, din cauza aerului rarefiat, eu cred ca am stat de 10 ori cel putin sa ma odihnesc, chestie care nu mi se intampla niciodata. Ultima urcare are spre 1700+ cred, e lunga si nu foarte abrupta, dar ajungi la 3300, ultimii 300 de metri nivel sunt criminali, tot asa trebuie facuti cu pauze, iar coborarea este foarte expusa. Evident ca ai de mers o gramada pana la BV, tot asa vreo 4-5 km de plat.
- a treia etapa are 45km si doar o singura urcare principala, super frumoasa si lina, panta medie sub 10%, o placere. urmeaza o coborare care pare ca nu se mai termina, nu tare frumoasa, din pacate si cu o urcare destul de abrupta spre final, vreo 300+ as zice asa estimativ. Trackul de pe Garmin a mers tare prost si taia din toate urcarile 100-150 de metri diferenta de nivel, ceea ce a fost extraordinar de frustrant. Din nou ai de mers super mult prin oras, cel puin 5km, dupa ce s-a terminat coborarea.
- a 4-a etapa este cireasa cursei, are pe la 55km cu un numar inestimabil de urcari si coborari. Prima urcare principala incepe la 300+ si se termina la 2500+, in conditiile in care mai cobori vreo 300 la un moment dat, deci cel putin 2500 de metri urcati dintr-o bucata. O bucurie, spre 6 ore de urcare non stop. Urmeaza o coborare desul de abrupta, o urcare, inca o coborare si inca o urcare (asta asa, in mare) si ajungi la refugiul Balma, unde dormisem eu mult in 2018. De aici mai ai vreo 2 coborari urmate de 2 urcari. Asta este zona cea mia nasoala, astea 4 urcari si 4 coborari (greu de spus ce diferenta de nivel au, ceasul nu imi mai arata bine aici, niciuna nu depaseste 400+ as zice), teren tehnic, efectiv e foarte greu spre imposibil sa alergi pe coborari. Urmeaza apoi o coborare interminabila pana la Niel, desi oficial ai doar 7km, apoi o urcare foarte frontala, spre 1000+, si inca o coborare relativ lina, apoi cativa km prin oras (mai putin decat in celelalte locuri, totusi) si ajungi la BV in Gressoney. Daca ai trecut de etapa asta s-a terminat greul, terenul devine mult mai acceptabil, dar tot trebuie sa lupti cu oboseala extrema acumulata timp de vreo 3 zile si 2-3 nopti.
- a 5-a etapa cred ca e gandita ca un fel de relaxare dupa monstrul Donnas - Gressoney. Are doar vreo 35km si doua urcari destul de simpatice, in special prima. Se merge destul si prin oras, la inceput. A doua urcare a fost destul de lunga dar eram atat de obosit incat sincer nu imi aduc aminte absolut nimic despre ea. Coborarea este draguta si din fericire prin Valtourenche se merge foarte putin, ajungi rapid la BV
- a 6-a etapa este grea si stiam asta, dar din fericire nu asa de tehnica. Are 50km si destule urcari, destul de greu de delimitat, din nou, seamana oarecum cu etapa a 4-a, asa ca pana nu treci de etapa asta nu poti spune ca vei termina cursa. Prima urcare e segmentata de o coborare scurta, dar per total simti ca ai urcat cel putin 1500+. Urmeaza o coborare foarte abrupta, urata, apoi iar o urcare destul de abrupta, pe la 700-800+, pentru ca apoi sa urmeze o curba de nivel,inca o coborare scurta urmata de o urcare ceva mai lunga, se ajunge la bivuac Clermont iar de acolo se coboara destul de brutal spre Oyace. Cand crezi ca ai ajuns la Oyace, urmeaza o urcare scurta si frontala care te oboseste. Din Oyace mai urci vreo 1200m si cobori tot cam atata pana ajungi in Ollomont, unde din fericire nu te plimbi mult prin oras
- ultima etapa este frumoasa, tot asa ca un relax dupa eapa a 6-a dar destul de lunga, 50km. Ai o prima urcare scurta si abrupta, cam 1500+ in 6km, umata de o coborare destul de expusa (asa mi s-a parut noapea cel putin). Urmeaza cam 10km de fals plat si coborare, super decent de mers pe acolo, apoi urcarea finala spre Malatra, lunga si abrupta pe final, fiind ultima abia astepti sa scapi de ea. Cand crezi ca ai terminat urmeaza o coborare segmentata cu o urcare relativ abrupta dar de maxim 300+, apoi o coborare care nu se mai termina si pe care o iei razna, o curba de nivel si dupa in sfarsit coborarea finala de 5km. Daca ai reusit sa citesti pana aici fara sa te plictisesti atunci ai sanse sa termini cursa :)
POVESTEA: pentru cei care se plictisesc si nu vor termina cursa, aici incepe povestea efectiva a cursei. Asa cum scriam si pe facebook, pentru mine cursa a fost mai mult o calatorie spirituala in care am facut abstractie de distanta si timp si am incercat sa ma bucur de ce este acolo. Psihicul la start si in cursa a fost mult mai bun decat in urma cu 3 ani, as zice chiar incomparabil. Prima urcare a trecut repede, imi aminteam de startul de acum 3 ani cand am fost vizibil mai emotionat. Apropo de asta, un tip la camping a spus ca e asa de frumos in cursa incat "you will cry everyday". Nu stiu daca am plans zilnic dar recunosc ca mi-a mai venit sa plang uneori. Totusi fata de acum 3 ani n-am mai fost asa de emotionat, stiam deja ca o sa fie tot orasul la start, am uitat sa imi pornesc ceasul la timp de emotie dar in rest nimic special. Mi-a atras privirea o tipa cu niste pantaloni super scurti siii in loc de tricou sintetic... o camasuta. Sincer nu pot spune ca m-a mirat, adica daca te-ai inscris la TDG deja esti asa de nebun incat nu te mai mira nimic, acum 3 ani vazusem un tip in blugi asa ca o camasuta nu pot spune ca m-a mirat foare tare, dar era totusi destul de neobisnuit. Avea si un stil ciudat de alergat, super mult pe varfuri, total exagerat pentru ritmul nostru de 6-7 pe mie... Am zis ca poate stie ea ceva. Am cautat-o ulterior, a termina in vreo 140 de ore, sper ca am retinut bine numarul. A venit prima urcare, totul ok, a trecut bine, am si depasit cateva persoane, imi aminteam cum mergeam pe acolo cu 3 ani in urma cu grupul de romani (Mihai Serban, Cosmin Rugina, Anghel Costica). Cu 3 ani in urma am alergat doar prima coborare, de data asta eram decis sa alerg absolut tot ce se poate. Nu stiu daca am spus, au fost doua starturi si din pacate in startul meu eram singurul roman. Prima coborare a trecut destul de repede, am alergat-o integral si am ajuns la Thuille, unde am mancat ceva si am plecat. Stiam ca urmatoarea urcare va fi destul de lunga si nu foarte abrupta la inceput. Am mers destul de bine acolo, din punctul meu de vedere, dar chiar cand sa ajung la urmatorul punct de alimentare m-a ajuns din urma Cornel Buliga. Aveam doar 6 ore, deci el reusise sa faca 4!! Incredibil, plecase ca la maraton, am ramas socat. Arata foarte bine si era primul din cei de la startul lui. De altfel a si terminat pe locul 10 la general. A urmat apoi a doua parte a urcarii, unde stiam ca panta este mai mare si se ajunge la 2800 aproximativ. Spre surprinderea mea, am reusit sa parcurg aceasta bucata fara sa resimt altitudinea. A doua coborare este foarte abrupta dar scurta, am alergat ce s-a putut si am ajuns la a treia urcare. Apropo de alergare - ar trebui facuta o mare distinctie intre diverse tipuri de a alerga. Alergarea, dupa mine, este de la 5 pe mie in jos. Joggingul ar fi undeva pe la 6-7 pe mie, sa zicem. La TDG nu ai 6-7 pe mie nici pe coborare, ritmul la alergare este undeva pe la 8-9 si eu l-am numit "topaiala". Totusi diferenta dintre mersul normal si topaiala era foarte mare, pentru ca la oboseala nu mai mergi cu 10 pe mie, poate nici macar cu 12. La TDG oricum nu prea are sens sa discuti in minute pe kilometru ca e ceva derizoriu, ce mai conteaza ca ai 15 minute, 17 minute, etc, mult mai eficient e sa gandesti in km pe ora. In general pe urcari consideram ca 3/ ora este un ritm bun, iar pe coborari 4/ora este un ritm bun. Stiu ca suna foarte amuzant, dar cu 3/ora termini cursa in 117 ore (fara somn), deci cumva cam aia este realitatea. Undeva la 3.5km viteza medie inseamna 100 de ore. Tinand cont ca am dormit cam 20 si am terminat in 123, cam asta a fost realitatea :) Ma rog, pauzele au fost peste 20 de ore, in Base Vita se pierdea mult timp, deci real am avut mai degraba spre 3.7/ora media pe moving. Oricum, nu e foarte relevant, tot e incredibil de lent pentru un concurs de alergare. A treia urcare a fost destul de dificila dar am fost incantat sa ajung pe lumina sus. Tineam minte cum in urma cu 3 ani incepusem urcarea pe bezna - e drept ca luasem startul si 2 ore mai tarziu, dar mersesem si mai prost. Am alergat si urmatoarea coborare, eram foarte incantat ca ma gandeam ca fac sub 11 ore pe cei 50km (in 2018 facusem pe la 13 ore daca tin minte bine), dar cand am ajuns la check point am avut o mare dezamagire - mai erau 5km pana la Valgrischence, la base vita. Cumva uitasem de partea asta, a fost mai mult in urcare din pacate si nu mai aveam chef de alergat asa ca am mers doar. M-am anturat la un moment dat cu niste americani, am vorbit un pic si cam atat.
In base vita pierzi foarte mult timp, daca nu esti organizat. Eu am fost slab organizat, spre rusinea mea. Nu m-a interesat deloc sa fiu rapid, voiam doar sa termin. Mihai Husleag avea mult mai bine organizat drop bag-ul decat mine, fiecare base vita avea echipamentul pus in cate o punga, la mine era un haos total. E drept ca nu prea am avut nici loc, dar ar fi putut fi ceva mai bine organizat, mereu trebuia sa scotocesc pe acolo sa caut ce am nevoie - cel mai important era sa am baterii noi in fiecare base vita, sosete noi, sosete de schimb noi, tricou nou, eventual si tricou de schimb. Pantalonii i-am schimbat doar de 2 ori, la Donnas si la Valtourenche (km 150 si 250 aproximativ asa). O data am schimbat si gecile, am luat geaca de goretex de iarna ca stiam ca o sa ploua in ziua aia. In plus, in base vita aveai multa mancare si nu stiai in ce sa bagi botul mai repede. O problema anul asta a fost ca nu puteai manca tu ce vrei, trebuia sa le ceri voluntarilor, doar ei aveau voie sa puna mana pe mancare, asa ca tot procesul mergea cam de 2-3 ori mai greu. Intrebarea pe care nu o mai pot suporta este "naturale o gas" - de fiecare data cand cereai apa erau politicosi si te intrebau daca vrei apa minerala sau naturala, asa ca de obicei ziceam direct "aqua... naturale". Se pierdea mult timp si cu asta. Mancatul in sine iti lua cel putin 20 de minute. Daca te mai schimbai, etc, mai pierdeai macar 10-15 minute. In primul BV am stat practic zero, doar am mancat si cam atat, cred ca mi-am pus baterii noi la frontala, alea cu care plecasem cumva erau deja descarcate (cam ciudata frontala. Am un petzl myo si se duc bateriile super repede, cred ca in maxim 6 ore si nici macar pe modul de intensitate maxim). Cu toate astea tot am pierdut aproape 40 de minute. E drept ca m-am incurcat un pic cu drop bag-ul, trebuia luat de undeva si dus in alta parte. M-am intalnit cu Tibi Useriu aici pentru prima oara, a mers bine, el ajungea cand am plecat eu din base vita, deci facuse cu cel putin 1 ora si jumatate mai bine decat mine pe prima bucata. Nu parea sa se simta foarte bine si nu pot spune ca a fost nici foarte vorbaret, avea o echipa intreaga de filmare dupa el, l-am intrebat unde las drop bag-ul, mi-a zis ceva total pe langa, in fine, am zis ca poate era obosit. Am aflat pana la urma unde trebuia sa las drop bag-ul si am plecat spre urmatorul varf.
Psihicul era foarte sus, stiind ca in urma cu 3 ani dormeam 1 ora jumatate la Valtourenche si ma trezeam destul de rupt. Acum am mers fara ezitare pe urmatorul varf. Urcarea stiam ca e decenta, chiar mi-a placut, vremea frumoasa, pe acolo ori nu bate vantul in general ori am prins eu 2 ani caldurosi, nu stiu. Era chiar cald, transpiram tare, pana pe la 2500 cred ca am mers doar in tricou. Asa am facut si pe varfurile urmatoare dar dupa mi-a fost frica sa mai merg asa dezbracat din cauza tusei si am inceput sa ma imbrac mai gros decat era cazul, ca sa ma protejez un pic. Finalul a fost mai abrupt, pietros, cum e peisajul pe acolo pe la 2500+. E foarte interesant ca ei au un pic altfel vegetatia fata de la noi, la ei la 2000-2100 de metri altitudine inca sunt brazi, la noi nici jnepeni nu mai sunt peste 1900. Jnepeni in schimb nu prea am vazut pe acolo, dupa ce se termina padurea in general incepe direct zona doar cu iarba, iar peste 2600-2700 e doar stanca totul. Coborarea am facut-o noaptea, fata de 2018 cand am facut-o pe zi, si a parut mult mai oribila. Cred ca si alunecca mai tare zona, parea degradata un pic, foarte mult nisip care aluneca. In primii 800m am avut panta medie cam 50% iar in primii 2km cred ca am coborat vreo 700m. Efectiv imi era frica sa nu cad, ca nu te mai opreai pana jos la ce panta era. Culmea ca era un tip de minim 60 de ani in fata mea care parea ca nu are o problema sa topaie pe acolo. Restul in general erau mai rezervati, dar au mai fost cativa care m-au depasit pe acolo. Pana la Cogne am mai fost depasit, dar dupa Cogne doar am depasit, nu tin minte sa ma fi depasit lumea, poate cazuri izolate. Am terminat cumva si coborarea asta, am ajuns in check point, am mancat cate ceva si am continuat. TDG-ul este extraordinar de bine organizat, nu ai nevoie de mancare mai deloc la tine. Mai luam din cand in cand din gelurile mele dar in general iti ajungea ce e prin check point-uri, cel mult foloseam gelurile pentru cofeina (20mg/gel, foarte putin, un energizant de 250ml are cam 80 prin comparatie, dar nu sunt un mare consumator de cofeina). Pe urmatoarea urcare stiam ca o sa fie greu, e cea mai groaznica urcare din cursa. Cred ca urci pe la 1500m in ceva gen 6km, nu stiu, e horror oricum. Am dat de multe fete pe urcarea asta, uneia chiar i-am zis sa se pregateasca de ce e mai rau. Incepuse sa se faca si un pic frig. Chiar eram foarte multumit ca nu m-am oprit deloc si credeam ca o sa pot urca pana sus fara opriri, tineam minte ca in 2018 ma oprisem de foarte multe ori pana sus, era cald si tin minte ca facusem super multe pauze. Cand am ajuns spre final am inceput sa nu mai pot, isi facea simtita prezenta altitudinea, am inceput sa fac pauze pentru ca era si foarte abrupt si nu mai ducea corpul, indiferent cat de incet as fi mers. Urcarea e inselatoare, crezi ca ai ajuns si mai ai o portiune care e cireasa de pe tort, tineam mine ca mai e ceva dar uitasem cat de oribila e bucata aia. Efectiv pe portiunea aia cred ca am stat de cel putin 10 ori, stateam la fiecare 100m. Coborarea este decenta dar ajungi sus epuizat. Imi spusese Cosmin Rugina ca nu crede ca merge sa nu dormi dupa urcarea aia, ca te rupe. Scopul meu era sa ajung la Cogne fara somn, n-ar fi fost asa mult, pe la 28 de ore nedormite, dar e drept ca nici in ziua de dinainte nu dormisem foarte bine. Am ajuns la check point absolut distrus de somn, efectiv cand am dat si de caldura aia din punctul de alimentare am zis ca nu mai rezist, ca trebuie macar sa stau un pic cu capul pe masa. Stiam ca n-ai voie sa dormi acolo - cu 3 ani in urma am dormit 1 ora in punctul ala. Am vazut ca lumea statea cu capul pe masa, am stat si eu acolo vreo 15-20 de minute, am auzit pe cineva ca ar fi fost posibil chiar sa si dormi dar nu voiam sa pierd asa de mult timp. Dupa 20 de minute am plecat de acolo, m-am imbracat cu tot ce aveam (plecarile din puncte sunt groaznice, ti se face super frig, trebuie sa pleci cu tot ce ai pe tine si de preferat sa nu stai mult acolo) si am luat-o la pas. Ritmul era foarte prost si partea si mai nasoala e ca deja simteam ca incep cu wheezing si ca nu mai respir prea ok. Era de asteptat dupa o noapte in frig la 3000 de metri, cel mai probabil cu tricoul transpirat. Din pacate nu prea ai ce face in legaura cu asta, am avut si tricouri de schimb in etapa a 6-a si se uda aproape instant cum le pui, nu trebuie sa fie foarte cald. Am considerat ca singura solutie e sa ai suficiente haine cat sa ai ce pune pe tine daca ti se face frig. N-am suferit de frig real decat in ultima seara, dar poate eram si epuizat deja, Ritmul era prost, dupa cum ziceam, deja incepusem sa ma gandesc ca daca dupa o noapte sunt la modul ala poate ar fi cazul sa abandonez. Basici nu prea aveam decat un pic pe la calcai, imi pusesem niste plasturi Compeed. Pana acum am crezut ca plasturii astia pot rezolva orice dar din pacate nu e chiar asa, dupa 1 zi nu mai au efect, creste lichidul ala si trebuie sa ii dai jos - operatie care iti va mai smulge niste piele, ca ei nu sunt ganditi sa ii scoti cand ai tu chef, asa ca cel mai ok tot cu banda de escalada m-am descurcat. Urcarea a fost super nasoala, tineam minte ca in 2018 zburam pe acolo. E drept ca luasem atunci acetazolamida pentru altitudine (teoretic e pe lista cu dopaje, habar nu aveam atunci), acum am mers fara si m-am resimtit destul de rau dupa 3000 de metri. Probabil o fi fost si oboseala, habar n-am, cert e ca mi s-a parut ca a durat o vesnicie urcarea, era ba prea cald, ba prea frig, in functie de cum batea soarele, iar pe final a trebuit sa ma opresc de multe ori. Am ajuns intr-un final glorios in punctul cel mai inalt al traseului, aproximativ 3300m. Coborarea incepe foarte expus, cea mai expusa parte din traseu, asa ca am mers precaut, apoi devine frumoasa si nu foarte abrupta. Imi aminteam ca in 2018 aveam deja halucinatii grave pe acolo, acum am fost ok. Ciudat lucru, nu prea am mai avut halucinatii acum, foarte putine si neglijabile, problema a fost ca am inceput sa adorm pe mine direct. Am incercat sa alerg cat s-a putut, dupa 10.000 de metri urcati si coborati incepuse sa nu prea mai mearga asa bine joggingul si sa o dau pe topaiala. De fapt dupa prima zi restul a fost cam topaiala, ala e adevarul. Am mers o gramada si pe plat, pe sosea, pana am ajuns in Cogne. Tineam eu minte ceva ca mai dura un pic sa ajungi, dar de fiecare data subestimezi cat de mult mai ai. In Cogne planul ar fi fost sa dorm bine, plecasem de acasa in ideea de a dormi 4 ore in Cogne. Ma gandeam ca ajung pe la 2 in Cogne, dorm pana la 6 si sa ajung pana la un 5 dimineata in Donnas, sa prind vreo 4 ore de somn pentru etapa cea mai grea. Planul a mers perfect si am ajuns la 2 in Cogne. Intre timp ma gandisem ca poate dorm doar 3 ore ca sa imi ramana mai mult timp de dormit in Donnas. Cred ca asta era mereu obsesia cea mai mare - unde pot dormi si cat. Din pacate planul mi-a fost dat peste cap pentru ca nu am putut sa adorm, am stat 1 ora in pat cam degeaba, poate sa fi adormit un pic dar prea putin. Aici am dat iar de Tibi Useriu, era tot asa cu echipa de filmare care alerga cu spatele, mi s-a parut destul de comic, de data asta parea mai bine dispus si a fost mai prietenos, l-am intrebat daca doarme si a zis ca nu poate, ca doarme cand se va termina cursa. Am crezut ca glumeste dar m-am uitat pe clasament si chiar a dormit extrem de putin, bravo lui, e foarte rezistent la nesomn. Ritmul totusi scazuse pentru ca a ajuns o data cu mine la Cogne, iar ulterior a avut ritm mai slab dar timpi mult mai mici de odihna. E si asta o strategie, daca te tine sa nu dormi, pe mine nu prea ma tine, o iau razna rau de tot.
Din nou aici :)
Dupa o ora de somn/ stat am decis ca mai bine plec. Am intrebat un medic daca are ceva de gat, mi-a zis ca n-au absolut nimic de raceala (foarte ciudat din punctul meu de vedere) asa ca de atunci m-am tratat singur cu 1-2 pastile de paracetamol pe zi. Habar n-am daca au ajutat cu ceva. Am mai luat si ibuprofen pentru dureri musculare si sciatic. De sciatic nici n-am mai zis dar chiar a fost o minune ca nu m-a durut. Ma si gandeam sa fac un alt RMN sa vad daca mai am ceva acolo, eu cred ca Dumnezeu m-a vindecat pentru ca n-am avut probleme in cursa cu sciaticul, as zice neglijabile. Tipa de era medic mi-a pus si un pulsoximetru sa vada daca sunt ok, era ok (96%) in schimb urla chestia aia ca am pulsul prea mare, aveam 112 si stateam pe loc, e drept ca eram un pic emotionat dar m-a panicat un pic, mi-a zis "You should get some rest" si eu eram ceva gen pai tocmai am fost sa dorm, acuma gata cu pauza... Mi-a zis sa beau mai multa apa si am plecat, a fost singura oara cand am abordat un medic in cursa si total inutil as zice. Nu inteleg cum poti sa nu ai medicamente pentru raceala la asa ceva, cand toata lumea are probleme acolo cu tusea, etc. Am sunat-o pe Bianca dupa ce am plecat de acolo si i-am zis ca nu stiu ce sa fac, ca am ceva probleme cu respiratia, ca am pulsul cam mare, Bianca m-a incurajat, mi-a zis sa nu renunt orice ar fi ca e pacat si ca e normal sa am pulsul ala. M-am gandit ca totusi nu m-ar fi ajutat Dumnezeu sa ajung pana acolo, sa fac atata drum, sa dau atatia bani, ca sa renunt dupa prima zi. Si in mod incredibil problemele cu respiratia au trecut dupa ce am plecat din Cogne. De altfel tot timpul ma rugam, m-am gandit la diverse pasaje din Biblie, cum ar fi "imi ridic ochii spre munti, de unde imi va veni ajutorul? Ajutorul imi vine de la Domnul, care a facut cerurile si pamantul", dar si "ajunge zilei necazul ei" - asta a fost lightmotivul cursei, niciodata nu am incercat sa vizualizez mai departe de urmatorul life base, pentru ca nici nu avea vreun sens. Probabil au mai fost si altele dar nu mai tin minte. Am avut tot felul de ganduri in cursa si chiar ma gandeam sa le scriu pe blog, tare rau imi pare ca nu le mai stiu pe toate. De exemplu ca viata e ca si o urcare pe munte. Daca te uiti la ce te asteapta, o sa crezi ca nu vei reusi, ca e imposibil, in schimb daca o iei pas cu pas lucrurile se vor simplifica. Concluzia era ca n-are sens sa iti faci griji pentru ceva ce urmeaza, trebuie sa traiesti cat mai mult in prezent. Noaptea totul parea mult mai mare, distantele pareau mari, varfurile pareau mult mai inalte, la fel era important sa nu te uiti ce e in fata si sa te concentrezi doar pe urmatorul pas. Foarte mult m-a ajutat ceasul - nu pentru ca m-as fi ratacit, ca nu prea aveai cum, dar pentru ca imi spunea cat mai am din urcarea sau coborarea curenta. Nu suport sa nu stiu cat mai am, ma plictisesc si mi se pare ca nu mai ajung niciodata, prefer sa stiu ca mai am o distanta oarecare X, chit ca scade foarte lent acea distanta, important este ca stiu ca scade si ca la un moment dat X va deveni 0. Am cam ajuns dependent de ceas, in 2018 nu aveam un ceas performant cu tracking dar aveam totusi altimetru si ma uitam mereu la altitudine, altfel mi se pare ca o iei razna daca nu ai nu contact concret cu realitatea si cu cat mai ai de mers. Urcarea de dupa Cogne spre Fenetre de Champorcher a fost foarte simpatica, nici nu o simteai. Apropo, la TDG urcarea nu e de speriat. Pur si simplu adaptezi ritmul si per total ca e urcare, plat, coborare, ajunge sa nu mai conteze. Ba chiar am suferit mai mult pe coborare, ca e impactul mai nasol pentru genunchi, glezne, basici. In general n-am avut probleme cu articulatiile, m-a durut un genunchi la un moment dat si o perioada si o glezna dar mi-au trecut in mod miraculos. Am terminat urcarea undeva pe la apusul soarelui, ora 8 aproximativ. A urmat o bucata de coborare unde a trebuit sa ma opresc la un moment dat pentru ca incepeau sa ma supere basicile si am inceput sa utilizez banda de escalada pentru prima oara. La scurt timp dupa ce am inceput sa cobor m-a ajuns din urma Mihai Husleag. Ne intalnisem si la Cogne dar eu am plecat inaintea lui un pic. Oricum, el luase startul cu 2 ore mai tarziu deci practic era in fata mea. A obtinut oricum un rezultat super bun, 104 ore. Pana aproape de Donnas timpul a trecut foarte repede pentru ca am mers impreuna. Pe final basicile au inceput sa ma supere foarte rau, m-am si oprit la un moment dat sa ma mai bandajez apoi am alergat vreo 1 km cel putin sa il prind pe Mihai din urma, erau socati cei pe care ii depaseam, de ce alearga cineva asa de tare dintr-o data. Coborarea mi-o aminteam mai frumoasa dar a fost destul de jegoasa, cu multi bolovani, etc, o placere pentru niste talpi obosite pline de basici. Am avut si o urcare de vreo 300m apoi pe final au mai fost mici bucati de urcare, la un moment dat Mihai s-a plictisit si a luat-o in fata, eu nu puteam sa maresc ritmul din cauza basicilor. Am ramas cu 1 tip initial, apoi s-a mai alaturat cineva. Mi s-a parut tare ca daca eu cresteam ritmul, venea si tipul celalalt dupa mine. Ar fi putut sa ma depaseasca dar cred ca pur si simplu voia sa stea cu cineva si chiar am apreciat, pentru ca si mie imi place prezenta altora. Dupa ce s-a terminat coborarea stiam ca prin Donnas e de mers o eterninate, in urma cu 3 ani am crezut ca o iau razna pe bucata aia si ca nu mai ajung niciodata. Am subestimat totusi, erau vreo 6-7 km de plat cred, cel putin o ora, asa ca am ajuns in Donnas la 2:30 dimineata, am facut 10 ore jumatate pe 45 de km cu o singura urcare. Destul de lent, nu? As fi sperat la 10 ore dar am subestimat ultima bucata. Pe final chiar m-am panicat ca am ratat base vita si m-am intors un pic, ajunsesem pe asfalt in bezna dupa ce ne plimbasem printr-un sat simpatic care cred ca de fapt e inainte de Donnas. Am dat de un francez, m-a mancat sa il intreb daca doarme la Donnas in franceza (nu stia engleza, majoritatea francezilor nu stiau), a inceput sa vorbeasca in franceza cu mine, nu intelegeam nimic, am inteles doar ca il doare ceva si se gandeste sa abandoneze. A fost amuzanta faza, totusi.
Am ajuns intr-un final glorios la Donnas. In sfarsit, venea bucata criminala. Momentul pentru care ma pregatisem atata venise. Pana aici am fost usor plictisit sa refac acelasi traseu, tot asteptam sa vina ceva nou, challenging. Provocarea era sa trec de Niel, unde abandonasem in 2018 (km 200). La Donnas am stat foarte mult in base vita sa mananc, sa imi bandajeze profesionistii bataturile (au un sistem misto de bandaje, au si ei tot ceva benzi, asemanatoare cu cea de escalada, dar special pentru asta, in plus iti acopereau si basicile de pe degete) si sa primesc un masaj. Masajele sincer erau cam degeaba, le faceau prea light fata de cum eram eu obisnuit la kinetoterapie, dar cu basicile chiar se priceapeau. Am gasit acolo si o terapeuta romanca, s-a bucurat sa vada romani acolo. La bandajat basicile trebuie sa astepti, nu poti intra din prima. Desi am ajuns la 2:30 acolo, m-am dus sa ma culc la cel putin 4 dimineata. Imi propusesem sa dorm 6 ore, sa plec pe la 10, dar n-am reusit sa dorm mai mult de 5, timp in care m-am trezit de 2-3 ori. Foarte interesant, niciodata nu m-am trezit cu alarma in cursa asta. Cumva din cauza stresului si a emotiilor ma trezeam mereu inaintea alarmei, asa ca niciodata nu plecam obosit din base vita. Venea ea oboseala dupa :) La 9 m-am trezit si n-am mai putut sa dorm, poate chiar 9 fara ceva. Emotionat la maxim mi-am facut bagajele (cand esti obosit si asta dureaza mult, mai ales ca se inchidea greu, cred ca pierdeam 15 minute minim din momentul in care ma trezeam si pana plecam ca sa imi pun sacul de dormit la loc, sa imi ordonez rucsacul, sa imi pun apa, sa imi iau medicamentele) si am plecat. Apropo de medicamente si suplimente, am folosit Mega Men pentru vitaminizare, nu sunt platit sa le fac reclama dar le recomand, in afara de faptul ca te pisi verde de la prea multe vitamine nu am avut reactii adverse. Am mai luat si niste magneziu si cam atat. Cred ca fara Mega Men ar fi fost mult mai dificila cursa, cel putin in capul meu pierzi multe vitamine si minerale si ai nevoie de o sursa mai bogata. Mi se mai recomandase si Animal Pak dar sunt prea multe pastile de inghitit pentru gustul meu. Poate o sa incerc candva. Fara vreo legatura, mi-am amintit ca am vazut multi oameni acolo cu jucarii puse pe rucsac si inevitabil mi-am amintit de ce a spus Iisus, ca trebuie sa devenim ca niste copii ca sa putem intra in imparatia Lui. Cred ca in aceste curse inveti inclusiv cum sa fii din nou copil - sa te bucuri de fiecare zi, sa ti se para totul nou si frumos, sa fii umil si sincer, acum nu siu cati s-au gandit la asta dar mi s-a parut simpatic sa vad oameni de 60 de ani cu ursuleti sau mai stiu eu ce pe rucsac (eu n-as pune in viata mea asa ceva, vreau sa fiu cat mai LIGHT :)) ).
Am plecat foarte emotionat de la Donnas. Ma simteam obosit si nu prea imi ardea de alergare, vremea era destul de urata, innorat, relativ frig... Tineam minte ca in urma cu 3 ani ma simteam mai bine pe portiunea aia, mai energic. Am mers o portiune destul de lunga prin oras, apoi am intrat in padure. Aici tin minte ca am incercat sa imi amintesc pe ce bucata vazusem in 2018 un tip care mergea cu vata in nas, pentru ca ii curgea sange, dar nu am mai reusit sa imi amintesc. Urcarea pana la refugiul Coda, care marcheaza si jumatatea cursei, este destul de lina pana aproape de final. La un moment dat se ajunge la un punct de alimentare, unde in anii precedenti era muzica, de data asta din pacate n-a mai fost, am si incercat sa fac o gluma cu voluntarii dar din pacate nu intelgeau engleza absolut deloc. De acolo urmeaza o coborare, nu e foarte tehnica sau abrupta dar stiu ca am reusit destul de greu sa o topai. Dupa ce se termina bucata scurta de coborare incepe din nou urcarea, mai ai o zona mai de plat in care e un alt punct de alimentare apoi vine urcarea finala. Prima parte e cum e, dar din pacate pe final devine lunga, tehnica si interminabila. Ceasul imi juca figuri, nu stiu daca am mai mentionat deja dar pe orice segment de urcare atat distanta, dar mai ales diferenta de nivel ramasa erau gresite pe final. Nu stiu cum au facut trackul dar pe segmentele de urcare nu stiu din ce motiv pe final ceasul mai arata ceva de genul 300 de metri cu 20 de metri urcare, cand in realitate mai aveai minim 1km cu vreo 150 de metri de urcat. Sa nu o iei razna? Avand in vedere ca ceasul a fost singurul meu contact cu realitatea si cu distanta ramasa, era foarte frustrant sa vezi ca iti arata ca mai ai 10 metri de urcat si tu vezi ditamai dealul in fata ta si realizezi ca are 150-200 de metri. Bucata de final chiar mi s-a parut lunga si destul de nasoala, nu se mai termina, si nici nu vezi unde trebuie sa ajungi, e si o zona de creasta unde s-a facut ceata si frig, fix ce iti poti dori. La Coda aveau un fel de cort, n-a fost nevoie sa intru inauntru, pentru ca nu voiam sa imi fie foarte frig cand plecam de acolo, plus PTSD-ul (post traumatic stress disorder) din 2018, ca tineam minte ca dupa ce am iesit de acolo m-am distrus total fizic, am inceput sa tusesc etc. Am stat cat de putin am putut si am inceput sa cobor. Nu mai tineam foarte bine cum arata drumul spre Balma, in capul meu erau multe urcari si multe coborari, facusem bucata asta pe noapte, cu tuse, wheezing, si mi s-a parut groaznica. Acum a mers bine, chiar nesperat de bine, 3 ore cu tot cu pauza de la Coda, fix cat imi planuisem. Ma gandeam ca voi face 6h pana la Coda, 3h pana la Balma, 5h pana la Niel si inca 4 pana la Gressoney, in total 18 ore. Asta era planul. Pana aici eram in 8 ore jumate si eram foarte optimist, ma simteam perfect la Balma. Am stat si acolo cat de putin am putut si am plecat. Imi aminteam ca in urma cu 3 ani acolo se cam terminase filmul pentru mine, am revazut bancile pe care am dormit cu capul pe masa si am plecat repede de acolo. Mi s-a parut interesant ca acolo am dat de persoane care erau la cursa mare, la Tor des Glaciers, si culmea ca desi aveau vreo zi jumate in plus fata de mine si probabil minim 100km se miscau mai bine, cel putin un tip care avea spre 50 de ani m-a depasit in tromba pe coborarea urmatoare, am ramas impresionat. Chiar avea viteza pe bucata aia, desi era destul de tehnica dupa parerea mea.
Portiunea care urmeaza de la Balma pana la Niel consta in 2 urcari si 3 coborari, asa aproximativ. Prima coborare a fost destul de simpatica si n-am intampinat dificultati. De acolo incepe o urcare destul de sustinuta, as zice undeva la 400 de metri diferenta de nivel? Pe track arata undeva la 330 de metri, dar cu siguranta era gresit. Pe final am ajuns intr-o zona unde era un cioban cu o turma de vaci si ditamai boxa, punea muzica de rasuna in tot muntele. Mi s-a parut mie un pic ciudat, dar cand m-am apropiat am auzit intro-ul de la Cargo, schimbat aproape imediat cu ceva melodie in spaniola. Mi-am zis "aaa... e clar, asta e roman!" :)) Ne mai miram ca nu prea ne plac strainii... Pe la noi merge cu din astea dar pe acolo e cam ciudat sa pui ditamai boxa sa rasune tot muntele. Cand eram pe final de urcare chiar a bagat ceva melodie in romana, mi-am promis ca o sa o retin si voi cauta acasa melodia, asa de nostalgie, dar nu imi mai pot aduce aminte nici macar un vers, evident. Dupa ce urci toata bucata aia, care este tehnica si seamana foarte mult cu muntii Fagaras, ajungi la Col du Marmontana si de acolo incepe o coborare super tehnica, aproape imposibil de alergat, mai ales la oboseala aia, si dupa ceva timp dai de un punct de alimentare adus acolo cu elicopterul, cel mai probabil. Am uitat sa zic, ei au multe puncte aduse efectiv cu elicopterul acolo, inclusiv mancarea e adusa cu elicopterul. Asta inseamna sa fii mafiot... Am ajuns acolo, am mancat cate ceva si am plecat. Am discutat ceva cu un tip pe acolo dar nu imi mai pot aminti ce, cred ca ii ziceam ca ma simt cam obosit. Ai fi crezut ca nu mai e mult de coborat, dar coborarea sigur a avut si ea vreo 300+. De acolo mai era o urcare pana la Cole della Vecchia si coborarea finala spre Niel. Eram chiar entuziasmat avand in vedere ca de la Niel urma sa intru in necunoscut, fara sa stiu cum e cursa. Din pacate, de aici au inceput problemele reale pentru mine. Cand a venit noaptea, a 3-a noapte practic, am inceput sa am din nou momente in care adormeam pe mine, ca la Bucovina. Dupa cum sper ca am mentionat, la TDG timpul trece in zile si nopti. Zilele treceau prea repede, iar noptile... mult prea greu. Noaptea era iadul, cel putin in ultimele nopti. In noaptea a 3-a problemele cu somnul au fost foarte nasoale, dormisem totusi doar 6 ore in 3 zile si 2 nopti, si deja organismul isi dadea singur shut down. Practic senzatia e ca in timp ce mergi adormi pentru cateva milisecunde. Ai niste vise lucide - ori imagini aleatorii, ori amintiri, apoi te trezesti la realitate si iti dai seama ca ai visat, ai un moment de dezorientare si continui. Foaaarte nasol... Bine ca nu era pe acolo nimic expus. La un moment dat incepi sa o iei razna la propriu, nu mai stii daca visezi sau esti in realiate, ai momente de derealizare, e rau de tot. M-am bucurat foarte mult cand am auzit in penultima zi ca au si altii problema asta, era un tip care povestea de cineva ca efectiv a pierdut o ora si ca nu isi poate aminti ce s-a intamplat cu el timp de o ora. Foarte nasoala senzatia, esti intr-o alta dimensiune, undeva la mijloc intre vis si realitate, si stii ca daca adormi s-ar putea sa intri in hipotermie. Minunat, nu? Ce m-a tinut tot timpul optimist a fost ca stiam ca sunt foarte multi pe traseu si chiar daca e sa lesin/ sa adorm in mijlocul potecii cineva ma va gasi. Nu suna foarte bine, dar pe mine ma ajuta. La un moment dat o luasem razna si imi imaginam ca sunt de fapt in iad si pedeapsa mea este sa merg fara sa ma pot opri, alergat fiind de niste demoni, fiind obligat sa suport lipsa de somn si durerile pentru eternitate. Nu suna prea placut, nu? Am reusit cumva sa termin urcarea, momentele de visat fiind tot mai dese spre final. Tin minte ca aici era un loc frumos, asa ca un fel de fereastra, cred ca aia era Colle della Vechia, dar de data asta n-am vazut absolut nimic, am mers in noapte cu ochii pe ceas, asteptand sa vina coborarea spre Niel. Check point-ul a venit mult mai tarziu decat am crezut, am mancat acolo niste mamaliga/ polenta cum ii zic ei (au totusi o reteta un pic diferita, cred ca pun branza in ea, are alta culoare un pic si alt gust, imi place mai mult aia romaneasca dar e ok si mamaliga lor) si apoi am plecat. Am discutat pe drum cu o tipa, i-am zis ca sunt rupt de somn si trebuie neaparat sa dorm la Niel. Spre Niel chiar am vazut un tip care se culcase in iarba, noaptea, la cateva grade. E bine, inseamna ca erau si altii mai rupti decat mine... Pe bucata asta am mers cu o tipa strong din Rusia, ne-am tot depasit unul pe celalalt. Coborarea a fost interminabila si tehnica, teoretic aveam 5km pe ceasul meu dar la check point ne-au zis ca sunt vreo 7. Pe final, tipa din Rusia parea super terminata, incepuse sa intrebe pe toata lumea cat mai e pana in Niel desi se vedea orasul si mai era maxim 1km. Ajung eu in Niel, eram terminat. Mi-am dat seama ca n-am cum sa mai continui fara sa dorm macar un pic. M-am pus pe banca intr-un colt si am incercat sa adorm. Nu puteam sa adorm, dar aici mi-am vazut anxietatile. Am avut un vis dubios in care vedeam niste demoni, de diverse forme, nu erau foarte scary, practic doar figurile se vedeau, de la distanta nu te speriau dar se vedea ca nu sunt foarte prietenosi. Mi-au zis ca sunt anxietatile mele si ca n-am scapat de ele nici acolo, si atunci chiar m-au speriat. Am inteles ca fiecare din ele avea un rol special, fiecare trebuia sa ma sperie cu o chestie anume. N-am bagat prea tare acest vis in seama (desi nu stiu cat a fost vis si cat erau chiar proiectile fricilor mele) pentru ca m-a trezit o doamna, cred ca medic, sa imi spuna ca pot dormi afara intr-un cort incalzit. Ies afara, instant incep sa tremur, dar intru rapid intr-un cort mare, misto, incalzit. Ii zic ca ma descurc, ca vreau sa dorm maxim 20-30 de minute asa. Doar ca era prea bine in cortul ala si am stat vreo ora. Chiar ma tenta sa stau mai mult dar am auzit o conversatie la un moment dat, ca n-ai voie sa stai mai mult de 2 ore. Am zis ok, am dormit o ora, suficient.
Cand am plecat, chiar inainte sa plec de acolo am avut un gand foarte clar - o sa iti fie foarte greu fizic pe urcarea urmatoare, dar sa nu renunti, pentru ca vei reusi. Eu cred ca acest gand a fost de la Dumnezeu, pentru ca fix asa a fost. Urcarea urmatoare a fost groaznica. Imi aminteam ca aici abandonasem cu 3 ani in urma. Abia am plecat si mi-a venit instant nevoia de a merge la baie. Am sperat sa gasesc un loc bun dar nu era, asa ca m-am pus la 2 metri de poteca si aia a fost. Spre nenorocul meu chiar a trecut cineva pe langa mine, mi-am inchis frontala si aia a fost. Oricum, consider ca am iesit destul de ok, doar 1 data mi-am facut nevoile in padure in 5 nopti si 6 zile fata de 3 dati in 2018, in 3 nopti si 4 zile. Urcarea a fost criminala, nu pot descrie in cuvinte. Eram mai ok ca si somn dar ma durea stomacul, eu credeam ca ma doare in piept, se auzea nasol cand respiram si fiecare respiratie era controlata, incercam sa nu inspir prea adanc, sa nu trag aer rece. Am avut aproape mereu seara buff pe gura, consider ca a fost foarte util. Ma uitam non sop la ceas sa vad cum se duce distanta. Urcarea avea 3.6km cu 940+, ceva de genul asta, dar considerand ca ceasul fura din nivel, probabil minim 1000. Au trecut greu 10 minute, apoi 20 de minute, apoi jumatate de ora... Dupa o ora parca a inceput sa fie mai ok, deja trecusem de punctul critic in care abandonasem si mai era putin din urcare. La un moment dat, dupa un timp care a parut infinit, s-a terminat urcarea si am inceput sa cobor. Coborarea a fost destul de nasoala pentru ca tot simteam ca adorm... La un moment dat am ajuns la un punct de alimentare unde m-am intalnit cu vecinul meu de la camping din Ucraina. Cred ca m-am mai intalnit cu el si pana atunci dar nu mai tin minte si m-am intalnit de mai multe ori si dupa. Am terminat inaintea lui desi el a dormit 6 ore cu totul, il tot ajungeam dupa ce ma trezeam, era distrus de somn de fiecare data cand il vedeam si nu cred ca l-a ajutat ca a dormit in halul ala de putin. De altfel mi-a si zis dupa ca el pe anul asta nu mai tine sa faca nimic legat de alergare, ca doar vrea sa isi revina. Tipul arata rau, era obosit, m-a facut sa inteleg ca si altii au probleme poate chiar mai mari decat ale mele. Finalul a fost destul de lung si cam abrupt, iar la final am ajuns in oras unde a trebuit sa mai merg si acolo cativa km. Culmea ca in momentul cand am ajuns in oras am inceput sa imi revin din oboseala, probabil pentru ca se cam termina noaptea si pentru ca acolo erau multe lumini. Am ajuns aproape de 6 dimineata acolo, desi as fi sperat sa ajung la 4. Avand in vedere ca in Niel am pierdut aproape o ora si jumatate, calculele mele au fost destul de exacte. Am facut 20 de ore in loc de 18, dar scazand pauza din Niel ar fi fost 18 ore jumatate - ignorasem ca va fi mult de mers si prin oras. Pe principiul ca ajunge zilei necazul ei, m-am dus sa ma culc si nu m-am gandit la ce mai urmeaza de facut in ziua urmatoare, voiam doar sa dorm.
Din Gressoney nu imi mai amintesc efectiv nimic. Nu tin minte unde am dormit, de exemplu. In restul zonelor am o idee destul de buna legata de paturi, etc. In Donnas de exemplu stiu ca era doar o camera destul de mica unde nu erau mereu locuri. Mihai Husleag s-a plans ca n-a gasit locuri de dormit initial. In Valtourenche a fost cel mai bine, au fost niste saltele imense unde m-am pus si am dormit super comod. Sau asta era in Gressoney? In fine. Intr-una din aceste locatii am stat intr-o sala de sport pe o saltea mare si am fost fericit ca am avut sacul de dormit la mine, iar in cealalta am dormit pe un pat din ala mic de camping, nu foarte comod. La Gressoney n-am mai facu nimic legat de masaj, basici etc. Pierdeai mult timp si etapa urmatoare era simpla, doar 35km cu 2 urcari. Apropo, pentru basici, in mod evident, trebuia sa te si speli pe picioare. La oboseala aia dura mult sa mergi la dus, asa ca n-am vrut sa fac asta peste tot. Doar in Donnas si in Valtourenche am facut aceste formalitati. In Gressoney am dormit de la 7 la 11, ceva de genul asta. Ah, in Gressoney am facut totusi dus pentru ca ma iritasem foarte rau in zone usor de ghicit si m-am gandit ca un dus ar ajuta. Din fericire chiar a ajutat, asta si un plasture Compeed pus in zona inghinala, unde nu mai aveam piele, aveam carne vie din pacate.
Din ce imi amintesc totusi, la Gressoney am dormit pe saltelele alea misto. M-am trezit mai devreme decat mi-am planificat, ca aproape peste tot de altfel. Cumva imi puneam alarma la o ora si mereu ma trezeam inaintea alarmei. Asta inseamna sa fii stresat... M-am sculat destul de rupt, dar cumva am vazut ca nu mai aveam asa probleme cu respiratia, ma simteam doar foarte obosit, desi dormisem totusi vreo 4 ore. De fiecare data cand ma trezeam ma luau emotiile - toti senzorii mei imi ziceau un singur lucru, si anume: pleaca mai repede! Incepeam sa imi fac bagajele cat puteam de rapid, sa imi schimb ciorapii daca nu ii schimbasem deja, sa pun ciorapi de rezerva in bagaj, eventual tricou de schimb, sa imi iau medicamentele (paracetamol, ibuprofen, megamen, de cateva ori am luat si niste magneziu), sa imi umplu bidoanele cu apa, sa imi pun sacul de dormit in drop bag si sa il inchid cumva, sa imi mai adaug niste geluri in rucsac. Nu sunt asa de multe chestii dar cand esti obosit o sa dureze cel putin 15 minute, in unele cazuri dura si spre jumatate de ora daca mai aveam si nevoie la baie, mai voiam sa mananc ceva etc. Cumva eram foarte fericit ca am reusit sa ajung acolo si sa plec mai departe, a fost cea mai mare realizare a mea din punct de vedere psihic faptul ca am putut iesi din Gressoney. Am sunat-o pe drum pe Bianca, drumul mergea multa vreme prin oras, i-am spus ca nu m-am simtit bine, ca ma gandeam sa abandonez, ca am avut diverse probleme medicale. Bianca n-a parut foarte impresionata si mi-a zis ca e in regula, ca orice ar fi sa nu abandonez ca merg foarte bine si ar fi pacat, ca e normal sa am probleme dupa atatea ore si zile de efort. Ca idee, din ziua a 4-a am inceput sa fiu mai relaxat si sa ma simt mai bine psihic. Cred ca organismul se obisnuiese cu ideea ca va trebui sa mearga zi si noapte dupa 3 zile. Am avut des conversatia asta in minte: ba, ce faci? iesi la o bere?" "Ba, nu pot, azi alerg" "Pai si maine?" "Ba, pai.. alerg". "Si la noapte?" "Ba... tot alerg" "Si peste 2 zile?" "Ma... alerg" "Dar peste 3 zile?" "Pai... tot alerg". Viata era simpla acolo. Te trezeai, aveai de mers si de topait/ joggat/ alergat, de mancat... si cam atat. Sa ai grija de basici, de dureri, sa faci un pas in fata celuilalt si cam atat. Viata era mai simpla si mai frumoasa decat in mod normal. Stiai o treaba! Dormeai, te sculai... mergeai, alergai, mancai. Repeat. Fara alte griji... O sa spun ceva care pare incredibil, dar cand s-a terminat cursa chiar mi-a parut rau, fara nicio gluma. Eram deja pregatit sa mananc, sa dorm, sa imi schimb bagajele si sa plec din nou la drum.
Prima parte a drumului a fost tare placuta. Aici am auzit ca ma striga cineva "hei, tu esti David Iancu?" Am raspuns afirmativ si am constatat cu uimire ca vorbesc cu un roman care nu era pe lista de inscrisi. Asta pentru ca a concurat pentru Italia, fiind rezident acolo de multi ani. Am stat un pic la povesti, m-a intrebat ce fac ceilalti romani apoi l-am depasit, avand viteza un pic mai buna. El dormise mai putin decat mine in cursa dar avea viteza un pic mai mica, fiind mai obosit. Prima urcare a fost simpatica, peisajul era din nou frumos, verde, nu ca stancile din ziua precedenta. Pe final s-a pus un pic de ceata daca imi aminesc bine dar ma simteam fericit si in forma. Coborarea in schimb a schimbat total starea mea de spirit. Nu era tehnica sau ceva, din contra, era destul de frumoasa ca si panta, peisaj, dar din pacate nu prea imi amintesc mare lucru din ea pentru ca a venit oboseala nasoala din nou. Efectiv adormeam pe mine si era ziua, nu imi venea sa cred. Dormisem totusi 4 ore! Stiu ca nu rezist la oboseala dar m-am gandit ca dupa 4 ore ar fi trebuit sa fiu cat de cat refacut. Din pacate m-am inselat... Erau totusi doar 35 de km cu 2 urcari (maxim 3000 nivel sa zicem), dar eram foarte obosit din pacate. M-am tot gandit ca trebuie sa rezist cumva si sa fac si a doua urcare fara somn, ce mare lucru, era o singura urcare, doar nu putea fi la fel de rau ca cea din ziua precedenta. Urcarea aia si ma rog, tot segmentul ala de la Niel la Gressoney a ramas ca referinta in restul zilelor pentru cat de groaznic ma pot simti, si mereu comparam si tot timpul m-am simtit mai bine decat atunci, asa ca inca era fezabil sa continui. Pe portiunea aia (Niel Gressoney) am uitat sa mentionez ca simteam ca fizic nu mai duc, ca nu stiu ce se va intampla cu mine si am mers pur si simplu bazat pe credinta, fara sa mai tin cont de faptul ca ma simteam groaznic si creierul imi zicea sa ma opresc, sa ma intorc. Efectiv am mers bazat pe gandul de dinainte, ca imi va fi foarte greu dar sa nu ma opresc, pentru ca voi reusi. Am ajuns pana la urma la finalul coborarii, in Champoluc. Acolo am realizat ca stateam bine cu timpul si imi permit sa dorm 20 de minute cu capul pe masa. Chiar m-a intrebat un pusti daca nu vreau sa dorm in pat, aparent aveau si acolo loc de dormit, dar am refuzat pentru ca stiam ca daca ma vad in pat o sa imi fie extrem de greu sa mai plec de acolo. Dupa 20 de minute de stat cu capul pe masa am plecat. Intre timp pe final de coborare am uitat sa mentionez ca incepuse sa ploua, asa ca am plecat pe ploaie usoara. A plouat un pic in ziua aceea dar nu foarte tare, daca imi amintesc bine doar pe final de coborare incepuse un pic de ploaie torentiala si din pacate am nimerit fix in ea. De acolo a urmat o portiune relativ lunga prin oras, timp in care usor usor ploaia a inceput sa se opreasca, apoi am inceput sa urcam pe munte pe o panta destul de lejera. Am ajuns la un moment dat la un refugiu unde stiu ca am incercat sa stau cat de putin pot pentru ca imi era frig si nu voiam sa tremur prea tare pe final de urcare. De acolo mai erau vreo 30 de minute pana sus pe varf, chiar am depasit cateva persoane pentru ca trageam tare sa prind cat mai mult din lumina. Am ajuns pe varf pe Col de Nannaz, m-a distrat numele, mi-a amintit de Andrei Nana, un alergator roman stabilit in state, cu care am interactionat la campionatul european de 24h. De pe varf nu mai imi aduc aminte foarte bine ce s-a intamplat pentru ca eram destul de obosit, stiu ca la un moment dat tot incercam sa nu ma depaseasca persoana din spate, pana la urma m-a ajuns, era o tipa care spunea ca sta in ceva tara din Vest, Olanda sau Elvetia, nu mai stiu, ca are casa de inchiriat in Franta, o chestie de genul, imi zicea ca a mai terminat TDG 1 data si a fost si in anul in care s-a anulat. Am mers cu ea pana in Valtourenche si timpul a trecut destul de repede, spre final doar s-a facut noapte, am mers bine in etapa asta, undeva sub 10 ore cu totul, mai bine decat speram. Tipa mi-a zis ca incearca sa nu doarma deloc acolo (ceea ce a cam si facut din ce am vazut), am cautat-o ulterior pe clasament si a terminat foarte aproape de mine, desi eu am dormit 6 ore in Valtourenche si ea mai deloc. Stiam ca urmatoarea etapa este grea, practic e ultima etapa grea din cursa si in functie de cum te descurci acolo poti fi linistit ca termini in regula sau poti avea emotii ca s-ar putea sa nu reusesti, ba chiar sa si abandonezi. Sunt persoane care abandoneaza inclusiv la km 300, deci nu poti fi sigur niciodata de finish pana nu treci de Col Malatra. Mai ales dupa experienta de la Bucovina nu am vrut sa ma vad finisher inainte de Col Malatra pentru ca dezamagirea ar fi fost foarte mare daca nu terminam. Parca pe bucata asta a inceput sa ma doara un muschi/ ligament, habar n-am, undeva in spate in zona genunchiului, nu stiam cum se numeste asa ca i-am spus "hamstring", tineam eu minte ca era un cuvant in engleza care ar trebui sa fie pe acolo si culmea chiar asa era, ma durea un hamstring. Uneori era asa enervant incat pe coborare trebuia sa ma tin cu mainile de picior ca sa nu ma mai doara. Mi-am facut griji ca o sa ma scoata din joc dar pana la urma nu am suferit asa de tare din cauza lui, a fost destul de enervant dar la un moment dat durerea a disparut. De asemenea stiu ca m-a mai durut un genunchi, stangul, destul de tare dar tot asa nu suficient cat sa imi faca probleme. Am mai avut o data o durere de glezna inainte de Oyace, in ziua urmatoare, imi aminteam de Adi Toma ca el a terminat cursa cu o glezna busita dar din fericire a trecut si durerea aia. Am ajuns in Valtourenche unde din fericire nu trebuia sa mergi prea mult prin oras, aici m-am lejerit total, am facut dus, m-am dus la masaj si schimbat bandaje, am mancat... Intr-un final m-am dus la somn. Estimasem undeva pe la 16-18 ore pentru ziua urmatoare asa ca planul era sa fi plecat cat mai devreme, de preferat inca pe noapte, sa pot termina undeva la 10-12 seara, sa pot dormi mare parte din noaptea urmatoare si sa plec tot asa vineri de dimineata la 4-5 din Ollomont, sa termin undeva in jur de vineri seara, fara sa prind mare lucru din noapte. Am incercat pentru ultimele zile sa scutesc cat mai mult din noapte, pentru ca e urat sa alergi noaptea -e mai frig, nu vezi, esti obosit si organismul iti spune ca ar trebui sa dormi . Totusi n-am reusit sa scutesc mare lucru asa per total. Prima noapte am alergat-o integral, in a doua intr-adevar am reusit sa scutesc vreo 4 ore, de la 3 dimineata la 7 (noaptea era de la 8 seara la 7 dimineata). In a 3-a noapte am alergat aproape toata noaptea, doar 2 ore am scutit, pauza de la Niel si ultima ora din noapte cand am ajuns la Gressoney, dar cumva aia nu prea mai conta ca deja incepea sa se lumineze. A 4-a noapte in schimb am reusit sa o fentez aproape integral - am alergat un pic pe final de coborare pana in Valtourenche si am mai mers dimineata vreo 45 de minute pe intuneric.
Cum ziceam, in Valtorenche m-am lejerit total, am ajuns inainte de 9 seara si am plecat la 6 dimineata. Am adormit undeva dupa ora 11 si m-am trezit pe la 5 si ceva dar a durat mult sa imi fac bagajele si sa plec. Oricum, somnul ala chiar a fost cheia succesului in restul cursei, imi pare rau doar ca am pierdut vreo 3 ore in base vita pe langa somn, poate as fi putut sa fiu mai optim. Problema cea mai mare a fost ca am asteptat foarte mult la masaj si bandaje, dar n-as fi putut continua fara sa am picioarele bandajate. Am plecat la mine cu geaca de iarna, de goretex, stiind ca se anunta ploaie pentru ziua aia. Pe prima parte chiar am luat-o un pic razna ca nu stiam daca sunt bine pe traseu, era un pic ciudat pus base vita si era o sansa sa ma fi intors de unde am venit, mai ales ca era noapte. Era total absurd pentru ca mai vazusem concurenti in spate care aveau aceeasi directie, daca eram invers atunci ar fi trebuit sa ii vad venind din directia opusa, dar m-am intors efectiv din drum si i-am intrebat daca mergem bine. Dupa ce am fost convins ca e ok, am continuat drumul mai linistit. Era ceata si destul de frig in dimineata aceea. Am avut o urcare care n-a fost foarte tehnica, apoi am coborat un pic doar ca sa avem de unde urca din nou. Coborarea este suficient de scurta incat nici nu mai tii minte ca e acolo cand te gandesti la traseu. Retin doar ca am trecut pe langa o stana cu caini si nu prea mi-a placut ca erau caini acolo, dar din fericire au fost prietenosi. Si cu o noapte inainte daca tin eu bine minte am auzit latraturi si ma speriasem un pic, dar din fericire cainii erau legati. In general prin afara nu ai probleme cu cainii, ursii etc, dar Ciprian mi-a zis ca au inceput sa apara ursi si prin Italia, din pacate, cel putin unde sta el, langa Dolomiti, si ca au ajuns chiar vreo 50 ca se inmultesc si nu face nimeni nimic. Deci o sa se ajunga si la ei ca la noi, n-are rost sa mai plec din tara pentru asta :)). De acolo am continuat urcarea, nu mai tin minte foarte bine cum a fost, parca nu foarte tehnica, oricum pe final a inceput sa se faca mai abrupta. Tin minte in schimb ca urmatoarea coborare a fost foarte nasoala, tehnica, nu prea puteai sa topai pe acolo. Am si vazut o turma cu ceva animale suspecte, nu stiu ce erau, bivoli, habar n-am, un fel de vaci mai mari, ma si gandeam ca daca ar vrea ar putea sa ne omoare fara nicio problema, noroc ca sunt domestice... De acolo a urmat o urcare unde erau foarte multi turisti, urcarea era super abrupta mai ales la inceput. Dupa ce urci ai de mers o portiune lunga asa oarecum pe curba de nivel, mai urci, mai cobori, la final se coboara un pic iar ulterior mai ai o bucata de urcare de dificultate medie as spune pana la Bivuac Clermont. Aici am dat de un tip pe care il astepta prietena si de un domn care avea 65 de ani. Tipul tot povestea de oameni cu probleme cu somnul, zicea ca si el are si ca nu mai stia daca e treaz, daca viseaza, era foarte amuzant sa vezi ca si altii se lupta cu aceleasi senzatii. Imi zicea ca simtea ca e intr-o alta dimensiune, ca nu mai stia de capul lui. Mai povestea si ca un tip merge acolo cu bronsita, pentru ca primise bani ca sa participe la cursa, ceva de genul cu cauze din astea sociale (cand auziti de cauze sociale de obicei persoanele respective nu isi platesc ei taxele si cheltuielile, primesc bani din donatii) si probabil se simtea obligat sa termine, indiferent cum se simte. E bine, mi-am zis, sunt altii cu probleme de respiratie mai nasoale decat ale mele. Pe portiunea asta vremea a fost capricioasa, ba ploua, ba se oprea, asa ca tot trebuia sa te opresti sa scoti/ sa pui geaca. Avand in vedere ca aveam geaca de goretex, nu o puteam tine mereu pe mine ca era prea cald. Nu mi-a parut rau ca am adus-o pentru ca pe coborare a inceput sa ploua mai serios, ba chiar mi-a zis un american ca intr-o ora jumate vine furtuna si ar fi bine sa ajungem la Oyace. Nu am stiut daca glumea sau vorbea serios dar cred totusi ca vorbea serios pentru ca a inceput sa ploua din ce in ce mai tare. O greseala pe care am facut-o a fost ca nu mi-am luat zip lock-uri pentru hainele din rucsac, e drept ca nici nu aveam foarte multe care s-ar fi putut uda, dar in ziua aia chiar am avut 2 tricouri de schimb si unul din ele, cel care ramasese neutilizat, chiar s-a udat si n-a mai putut fi folosit. O sa tin minte daca mai merg la astfel de arogante, daca am haine care nu vor sta pe mine in timpul ploii ar fi bine sa le protejez de ploaie. E drept ca aveam si poncho-ul si il puteam pune peste rucsac, dar pe ala m-am gandit sa il tin doar daca ploua rau de tot, urmand sa ma bazez pe geaca de Goretex. Cu gecile astea e un pic dubios, daca nu sunt brand new nu o sa mai tina apa la modul sa vezi cum sta picatura lipita de geaca, eu am geaca triplu strat, primul strat vezi ca se uda, in schimb sub geaca nu ajunge apa. Per total nu te poti baza totusi pe o geaca pentru o ploaie foarte mare decat daca e noua, ideal e sa ai si poncho la tine, daca nu si geci/ poncho-uri de schimb. Cam asa merge treaba. Cu ploaia nu te joci pentru ca poti ajunge rapid in hipotermie.
Coborarea spre Oyace a fost lunga si interminabila, imi era din ce in ce mai somn. Am mai interactionat cu gagica tipului de sus, de la Bivuac, care a coborat cu el. La un moment dat m-a vazut ca ma holbam si a crezut ca ma uit la ea, m-a intrebat daca vreau sa ma ajute cu ceva sau daca sunt ok, si eu i-am zis "uite, vezi piatra asta? Pare buna de boulder" :)) M-am uitat mai atent si chiar avea urme de magneziu. Cred ca i s-a parut fun ca un om in a 5-a zi de concurs sa se uite la stanci care arata a fi pentru boulder. Intre timp am aflat si ca este ziua domului de 65 de ani. Pe final credeam ca gata, ajungem in Oyace, dar o aud pe tipa ca ii spune domnului ceva de genul "look, a surprise climb for your birthday!" In loc sa fie check point-ul la final de coborare, mai trebuia sa urci o bucata urata si abrupta. Intre timp ploua bine de tot, am uitat sa mentionez, si imi era ingrozitor de somn. Am realizat ca nu mai rezist daca nu voi dormi iar cu capul pe masa. Am fost destul de frustrat pentru ca dormisem totusi cel putin 6 ore si nu intelegeam de ce tot sunt in halul ala de obosit. Am uitat sa spun! La un moment dat, nu imi mai pot aminti cand, dar dupa ce se termina o urcare, daca tin minte era vorba de a doua (practic finalul primei urcari lungi) l-am vazut pe Ciprian, eu urcam el cobora, si chiar m-a felicitat si mi-a zis ca e bine ca l-am ajuns. Credeam ca suntem aproape dar de fapt era ceva distanta intre noi asa ca n-am putut sa il ajung, in schimb l-am intalnit in Oyace. Am discutat un pic cu el, se plangea destul de tare de dureri de glezna, si pe mine ma apucase un pic durerea pe coborarea aceea. Afara ploua destul de naspa asa ca i-am zis ca vreau sa mai stau putin acolo. Am mancat (mai bine zis am baut) o supa, am stat un pic cu capul pe banca si am incercat sa dorm. Nu stiu daca am mai povestit dar cand dormeam acolo era un sentiment foarte interesant, nu dormi pur si simplu - visezi lucid instant. Imi puneam capul pe banca si visam instant, imi veneau ganduri si imagini pe care nu le puteam controla, in acelasi timp auzind zgomotele din jur cel putin partial. Partea funny era ca imi puteam canaliza oarecum gandurile ca sa visez ce imi doream eu. Foarte interesant... Creierul totusi cred ca se odihnea pentru ca dupa episoadele astea de somn de 20 de minute ma simteam totusi mai bine psihic (chiar daca fizic de obicei ma simteam mai rau dupa somn cel putin o ora).
Am plecat din Oyace alaturi de Ciprian, mi-am pus si poncho-ul pe mine dar cam degeaba, ploaia s-a terminat in maxim o ora si mai rau m-am supraincalzit. Inceputul urcarii era destul de brutal, am depasit niste oameni si am mers alaturi de Ciprian intr-un ritm destul de alert. Am povestit cu el un pic, el si-a sunat sotia, a trecut mai repede timpul. Imi povestea ca initial cand a auzit de TDG s-a gandit "ba... ce prosti. Sa alergi asa 6 zile si 6 nopti pe munte... sa n-ai ce face cu viata ta", dar intre timp si-a dat seama ca el era cel care gresea :) Ciprian nu avea foarte mare experienta cu ultramaratoanele dar s-a descurcat foarte bine, reusind sa termine putin in spatele meu. La un moment dat a simtit ca ritmul este cam tare pentru el, il durea rau glezna, era plin de benzi kinesio, si mi-a zis ca el o ia mai incet si sa ma duc eu in fata. A ramas ca ne intalnim in Ollomont, eu i-am zis ca imi doresc sa dorm macar pana la 4-5 dimineata, in conditiile in care preconizam ca urma sa ajung in jur de ora 10, deci as fi avut timp de 5-6 ore de somn. Ma gandeam ca pierd o ora cu mancatul, dorm pana la 5 si plec, urmand sa termin vineri pana in ora 20. Auzisem in jur ca toata lumea era disperata sa termine sub 130 de ore, nu stiu daca pur si simplu ca sa nu mai prinda ultima noapte (nimeni nu isi mai dorea inca o noapte, toti voiam sa terminam pe zi) sau pentru ca 130 de ore este criteriul de inscriere la TDG, dar usor usor in mintea mea a incoltit gandul de a termina si in timp bun, sub 130 de ore, desi initial imi facusem planul pentru 132 de ore - acesta a fost planul de acasa si l-am respectat intocmai pana la Ollomont. E foarte bine sa ai un plan si sa te tii de el, iti da destul de multa incredere. Ma intalnisem in Valtourenche cu o tipa prietena cu Cornel Buliga, eu tocmai dormisem 6 ore, ea abia ajungea si mi-a spus ca nu vrea sa doarma ca spera sa termine in sub 130 de ore. Asa ca usor usor incepea sa ma obsedeze ideea asta de a termina sub 130 de ore, asa ca m-am gandit ca trebuie sa plec la maxim 5 dimineata, estimam 15 ore pentru ultima zi, asa un pic tras de mine - sunt 50 de km cu vreo 3000-3500 de metri urcare. Ciprian mi-a zis ca el nu vrea sa doarma mai mult de 2 ore, ca se gandeste sa plece la 1 dimineata cel tarziu din Ollomont si ca poate mai doarme un pic prin refugii cu capul pe masa, pentru ca nu vrea sa prinda inca o noapte si vrea sa termine cat de cat pe lumina. El parea si mai obosit decat mine, a fost foarte dezamagit cand i-am spus ca nu acolo este base vita si ca mai e o urcare si o coborare pana acolo, el deja isi facea plan sa doarma 2 ore la Oyace, mi-a zis ca i-am dat toate planurile peste cap.
Am avut 3 momente dificile in cursa - primul a fost dupa coborarea de pe Col Entrelor, cand am inceput sa am probleme cu respiratia si m-am speriat ca am probleme doar dupa o zi. Al doilea moment dificil a fost la Niel, acolo chiar am crezut ca o sa renunt sau o sa o mierlesc, una din doua parea foarte probabila. Ultimul dmoment dificil, scurt dar groaznic, a fost pe urcarea de la Oyace. Aici efectiv am luat-o razna, la propriu. Am mentionat ca am baut o supa la Oyace. In check point-uri aveau atat apa, cat si "sali" - ceva isotonic, ei ii ziceau sali ca avea saruri minerale. In ultimul timp bausem foarte mult sali, cam egal cu apa sau chiar mai mult. Supa aia din Oyace a fost groaznic de sarata, am pus apa si sali, am luat un Nurofen cu apa si am plecat. Am mai baut niste apa si mai incolo pentru ca inca imi era sete de la supa, si am realizat cu stupoare ca mai am doar 0.25 maxim de apa si 0.5 de sali. Cu sali clar n-aveam ce face, mai rau ma deshidrata. Dupa ce am luat-o in fata lui Ciprian si am ramas singur am luat-o razna. M-am gandit ca nu mai am apa, ca o sa ma deshidratez si ca am baut prea multa sare si voi intra in hipernatremie si va trebui sa merg la spital, si nici macar asigurare medicala nu imi facusem ca n-am stiut exact ce sa imi fac si nici nu prea aveam incredere ca ma asigurau la altitudinile alea si la un asemenea concurs. Am zis ok, imi dozez apa cum pot iau guri cat mai mici si rar, la 30 de minute, 20 de minute in cel mai bun caz. Ma gandeam ca pana la final de urcare sigur va mai fi un check point. Urcarea totusi abia incepuse deci ar mai fi fost vreo 2 ore fara apa. La un moment dat am luat-o razna total, am vazut ca nu mai pot sa imi scot verigheta si am zis ca gata, e clar, degetele deja s-au ingrosat, sunt in hipernatremie, tineam minte ca Mara Guler a abandonat o data la Balaton si a ajuns la spital din acest motiv si i se ingrosasera rau degetele. Uneori e rau sa stii prea multe, cu cat stii mai multe detalii medicale iti faci mai multe scenarii. Cred ca in cursele astea e mai bine sa nu stii asa multe, un om simplu din popor cum ar veni sigur nu si-ar face atat de multe griji inutile, ar fi mers in continuare, se gandea "ba, frate, ce sete imi e" si aia era. Eu am luat-o razna complet, am inceput sa ling apa de pe brazi, stergeam brazii cu mana si lingeam apa de pe mana in speranta de a ma hidrata mai bine. Mi-am promis ca gata, nu mai ating sali pana la final de concurs, nici Cola, nimic (Cola totusi am mai baut). Efectiv nu mai puteam de sete dar era mai mult psihic, bausem totusi niste apa, 0.5 litri aproape in ultima ora si nu aveam mult de mers, dar in mintea mea nu mai puteam face fata. La un moment dat efectiv am inceput sa vorbesc tare, sa zic "Doamne te rog da-mi apa ca nu mai pot!". Dupa ce am spus asta, nu cred ca au trecut 10 minute, mai degraba 5, si a venit punctul de alimentare. Nu imi venea sa cred... eram salvat! De acolo pana pe varf oricum nu mai era mult, cam 1.7km cu vreo 400 nivel, deci maxim 40 de minute, dar in capul meu urma sa mor de sete pana pe varf. Am ajuns in check point si am baut instant 1.5 litri de apa, nu ma mai opream, erau socati voluntarii ca tot ceream apa fara sa ma opresc. Dupa aceea am plecat de acolo si am incercat sa ma linistesc, fiind inca stresat de cele petrecute. Pana la finalul urcarii am avut o revelatie ca desi spun ca alerg cu Dumnezeu si ca sunt crestin, nu am suficienta credinta. Daca as fi avut suficienta credinta episodul acesta nu s-ar fi intamplat. Am realizat ca trebuie sa cred mai mult, sa fiu mai increzator in Dumnezeu si sa nu imi mai fac griji pentru prostii. Din acel moment si pana la finalul cursei n-am mai avut nicio problema psihica majora. Coborarea a fost simpatica, se vedea orasul si am depasit o gramada de persoane, m-am calmat total, am fost incantat sa vad ca ma pis transparent, in loc de galben sau verde fosforescent (cum era in general de la excesul de vitamina B din Megamen). Nici Megamen nu cred ca am mai luat in Ollomont, am zis sa fiu cat mai natural. Am ajuns in Ollomont la 9:30, coborarea am facut-o integral pe noapte dar a fost scurta si din fericire nu era mult de mers in oras. Deja imi planificasem ca nu mai am de alergat noaptea, ma si vedeam la somn la 10:30 si m-am gandit ca imi permit lejer 6 ore de somn, mai ales ca n-am mai fost sa ma bandajez, etc, am zis ca aia e, merge si asa inca 50km. Oricum de cand am inceput sa vad pe ceas ca mai am distante doar de 2 cifre (90km, 80km) am inceput sa realizez ca sunt sanse mari sa termin si chiar sa pot intelege distanta. Peste 100km distanta nu mai poate fi inteleasa prea bine cu mintea, dar pana in 100km mi se pare destul de palpabil ce ai de facut.
In Ollomont am sunat-o pe Bianca, nu prea avea chef de vorbit pentru ca era in garda si se speriase ca abandonez, a fugit repede sa raspunda si chiar s-a enervat un pic ca am sunat-o degeaba, doar sa ii povestesc ca o luasem razna. Pentru mine momentul fusese groaznic dar era greu de povestit la telefon. Mi-a zis sa nu ma mai intind si in ultima seara ca o sa imi fie greu si ca Mihai Husleag deja a terminat. Am intrebat-o si ce face Useriu, mi-a zis ca era la maxim 20km distanta de mine. Cred ca si telefonul asta m-a agitat, ma tot gandeam ca Mihai a terminat, ca Useriu mai are putin si eu stau acolo degeaba in Ollomont. Am mancat bine acolo, aveau un meniu mult mai variat decat in alte parti, am mancat si ceva carne de vita daca tin minte bine, apoi m-am dus sa ma culc. Din pacate sau din fericire, nu stiu care varianta e mai corecta, in Ollomont in base vita se dormea in acelasi loc unde se facea si masaj, se bandajau talpile si se consultau oamenii. Pe deasupra, era un tip care horcaia efectiv in ultimul hal, tusea asa de rau incat se misca patul cu el. Si eu tuseam binisor, nimic de zis, dar deja eram setat ca ori termin cursa aia ori mor incercand, nu ma mai stresam legat de problemele respiratorii. Am incercat sa dorm fara succes. Eram mult prea emotionat, ma gandeam ca gata, mai e o singura etapa si visul meu de atatia ani urmeaza sa fie realizat. Dar stai... urmeaza sa iti realizezi visul si tu dormi?? Nu mai bine pleci mai repede sa fii mai sigur ca termini? La un moment dat am dat si de domnul de 65 de ani, mi-a zis ca vrea sa doarma 3-4 ore ca sa termine vineri seara, ca a mai facut asa in trecut si e frumos, termini fara stres, nu mai mergi pe noapte. Practic avea fix planul meu. Eu totusi am fost prea stresat, am stat undeva in jur de 1 ora, 1 ora si ceva in pat, de la 10:30 la 11:30 aproximativ, am realizat ca nu voi adormi si am plecat. Nu stiu ce am avut, imi tot venea sa merg la baie, am fost de 2-3 ori cel putin, ca sa iesi la baie trebuia sa iesi afara in frig, locul de somn fiind un cort mare incalzit, asa ca nu prea aveam cum sa adorm. Dar cel mai mult au contat emotiile, efectiv n-am putut sa dorm din cauza entuziasmului ca mai ereau doar 50km si 2 urcari. M-am gandit ok, mai sunt 2 urcari, ultima stiam ca e mai urata si ca ajunge iar aproape de 3000, am zis ok fac o urcare si dorm dupa in vreun refugiu, macar stiu ca mai ramane una singura si e mult mai usor de digerat.
Am plecat de acolo pe intuneric. Urcarea era fix langa base vita, 0 de mers prin oras, ceea ce era excelent, te obosesc bucatile astea mari prin oras pentru ca o data cursa pare interminabila cand mergi mult si prin oras, in al doilea rand realizezi ca mergand mult prin oras inseamna ca urcarea va fi mai abrupta, panta medie la TDG fiind totusi de aproximativ 17.6%. Am ajuns destul de rapid la un refugiu. Era relativ frig si a trebuit sa renunt la geaca de Goretex de iarna, fiind destul de uda, asa ca am luat-o pe cea de vara, de alergare (tot de Goretex, dar vreo 200g in loc de 600). Era relativ frig, am avut grija sa stau cat de putin am putut la refugiu ca sa nu ma racesc si sa nu mai pot pleca de acolo. De altfel, multi au ales sa doarma acolo, fiind un loc mult mai bun decat Ollomont. Am continuat urcarea, muntii din jur si varfurile care urmau pareau foarte departe, noaptea e efectul asta de lupa de la frontala, ii vezi ca si cum ar fi extrem de mari, chiar daca mai ai de urcat doar vreo 200 de metri de nivel sa zicem. Nu m-am lasat pacalit, am bagat capul in pamant si am tras de mine sa termin urcarea, mereu cu ochii pe ceas. Se ajungea destul de sus, pe la 2700, asa ca imi doream sa trec de acest punct si sa incep coborarea, unde imi imaginam ca va fi mai cald. Nimic mai gresit, dupa ce am inceput sa cobor a inceput sa bata vantul mai serios pentru prima oara in cursa. Fiind noapte, coborarea mi s-a parut urata si expusa, asa de expusa incat pe portiuni ma tineam de stanca/ mergeam in 4 labe, in stanga parea un mare hau, nu stiu sincer daca era asa nasoala bucata respectiva, probabil pe zi n-as fi avut nicio emotie, dar acolo mi s-a parut super nasol si expus pana aproape jos de tot. Pe final de coborare am inceput sa ma simt tot mai epuizat dar ma consola gandul ca se termina coborarea si sigur dam de ceva refugiu unde sa pot dormi 1 ora sau pe acolo. Am fost extrem de dezamagit, atat eu cat si niste englezi care erau pe acolo, cand am vazut ca la urmatorul punct exista doar un cort afara, nu era nici urma de refugiu unde puteai dormi. Am intrebat daca se poate dormi undeva, am primit un raspuns negativ. Muream de somn, imi era si frig asa ca nu puteam sta prea mult acolo. I-am auzit pe englezi cum vorbeau intre ei ca ar trebui sa stea cu capul pe masa un pic sa vada daca ajuta. Am incercat si eu, nu prea ajuta ca era frig si nu puteai sa dormi, parca totusi un pic de tot a fost relaxant dar nu cred ca a contat. M-au vazut ca sunt rupt englezii si mi-au zis ca daca ma simt foarte obosit poate pur si simplu ar trebui sa mananc mai mult, ca o sa ajute. Am mancat niste polenta cu ceva carne, a fost bun, chiar a ajutat, si am plecat mai departe. Mai erau 10km pana la urmatorul check point, dar din fericire drumul a fost cu fals plat si coborare lina, asa ca am si putut alerga pe portiuni. Am ajuns complet extenuat la Bosses, cu 30km inainte de finish, fix inainte de urcarea lunga si obositoare pana pe Malatra. Aici, din fericire, erau puse banci lipite 2 cate 2 ca lumea sa poata dormi. Mi-am pus repede rucsacul pe unul din aceste ansambluri de 2 banci, sa fiu sigur ca nu il ocupa nimeni, am mancat un pic si m-am culcat. Aici am avut cel mai bun somn din cursa, prima oara cand n-am avut nici vise lucide, nimic. Efectiv m-am pus pe banca si am adormit instant. Era cald acolo, era tot asa un fel de cort incalzit, lumea dormea pe banci fara stres. Incepusem sa ma gandesc amuzat ca o sa am ce povesti nepotilor, ceva de genul "ba.. cand dormeam eu pe banci la TDG dupa 320km... " :)) Dupa o ora m-am trezit, intre timp se umpluse locul de oameni care dormeau, ba chiar unii mai ghinionisti n-au mai prins loc pe banci si dormeau pe jos. Am baut niste apa, am mancat ceva si am plecat. Era tare frig afara, am plecat cu tot ce aveam pe mine, dar incepea sa se lumineze, era undeva in jur de 6 si ceva dimineata, foarte aproape de 7, cand se lumina acolo.
Urcarea spre Malatra a fost nasoala. Poate si pentru ca a fost ultima, dar dupa ce m-am trezit la Bosses am realizat ca am o mare problema - nu mai tineau bandajele, ma dureau basicile groaznic la calcai. Pe coborare era oribil dar pe urcare puteai merge mai mult pe partea din fata a piciorului si te durea mai putin, chiar uitai de durere la un moment dat. Am incercat sa ma bucur de peisaj si de ultima zi acolo, chiar imi parea un pic rau ca se termina. Am depasit ceva oameni pana la urmatorul refugiu, la Frassati. De acolo nu mai era mult pana pe varf, incepusera in schimb iar problemele cu respiratia, daca tin minte bine. De pe varf pana la finish sigur le-am avut. Stiu ca nu mai suportam, speram doar sa se termine o data urcarea si sa vad privelistea cu Mont Blancul. Pe final de urcare a trebuit sa ma si opresc de cateva ori, fiind destul de abrupta, dar tot am depasit persoanele din jurul meu care mergeau si mai incet. Am ajuns pana la urma pe varf si privelistea a meritat tot efortul - se vedea Mont Blanc-ul frumos, mi-a facut cineva o poza dar n-am mai luat-o pana la urma, am ramas socat sa aflu ulterior ca ma costau 100 de euro toate pozele, in conditiile in care erau maxim 4-5 bune. Am ales sa cumpar o singura poza, cea de la finish, care m-a costat 20 de euro, deci practic poza mea de profil de pe facebook a fost 100 de lei. Amuzant, stiu.
cu Mont Blanc-ul in spate
Mont Blanc
De aici si pana la final stiam de la Cosmin Rugina si de asemenea si de pe ceas ca ar mai fi o urcare abrupta dar scurta si ceasul mai arata inca una pana la final. Arata putina diferenta pe a doua urcare , dar cum ceasul gresea rau diferenta de nivel m-am gandit ca aia e urcarea cu mult nivel si abrupta, ca probabil distanta e buna dar urmeaza sa mai urc 300+. Coborarea a fost groaznica. Ma dureau basicile in ultimul hal. M-am oprit o data parca sa le mai bandajez cu banda de escalada dar fara succes. A venit si o urcare, intr-adevar relativ abrupta dar scurta, m-am gandit ca nu asta e cea de care mi-a zis Cosmin. Mai departe urmatoarea coborare a fost absolut horror, nu mai suportam si stiam ca n-am ce face, ca orice ar fi trebuie sa cobor sa ajung la cort, ca efectiv nu exista nicio alta varianta, nici macar abandonul nu mai era posibil acolo, trebuia sa cobor. Ma dureau basicile la fiecare pas, horror a fost. M-am intalnit iar cu colegul meu ucrainian cu care am tot facut ping-pong de-a lungul traseului. El arata complet distrus, mort de oboseala, mi-a zis ca nu isi imagina ca e asa de lunga bucata asta. I-am zis ca am probleme cu basicile si m-am asezat pe jos sa imi refac complet bandajele. Aparent nu prea mai aveam ce face, nu mai erau basici, era pur si simplu carne vie si bandajele nu prea mai ajutau din pacate. Am incercat sa fac tot ce se putea face, le-am pus 3-4 bandaje la fiecare si am plecat mai departe. Am realizat ca oricum chinul era groaznic si la mers, si la alergat, asa ca mai bine alerg ca sa scurtez din timp. Am trecut in viteza pe langa tipul din Ucraina, ulterior la camping mi-a spus ca dupa ce a vazut ce rani am si vazand ca am luat-o la fuga pe langa el s-a gandit "oh my god, this man is crazy". Am ajuns intr-un final pe ultima urcare pe care mi-o arata ceasul. Aici m-am gandit ca gata, trebuie sa se urce grav, ca vine urcarea scurta si abrupta de care mi-a spus Cosmin. Culmea e ca nu mai venea urcarea abrupta, era doar fals plat,si atunci am realizat ca urcarea abrupta trecuse deja, ca acolo ceasul chiar arata bine si nu mai e mult de urcat, e o zona de fals plat si dupa coborarea finala de 5km. Deja stateam cu ceasul doar pe distanta finala pana la finish, nu mai eram pe segmentele de urcare/ coborare. Pe bucata asta de fals plat oboseala era asa de mare si epuizarea incat nu prea realizam ce se intampla, ca termin cursa, ma gandeam doar ce mult seamana zona cu Moeciu, mi se parea ca e doar un alt maraton de genul Ecomaraton pe care trebuie sa il termin. M-as fi bucurat mai mult dar eram prea epuizat, imi imaginam mult mai epic momentul ultimei coborari, dar nu prea mai aveam resurse cu care sa fiu fericit. Am ajuns intr-un final si la ultimul check point, de acolo mai erau doar 5km, intr-adevar era doar coborare, dar o coborare nasoala, cu multe pietre si bolovani, fix ce iti doreai pentru basici. Am alergat integral bucata respectiva, 5 km de coborare intr-un timp de 48 de minute, deci aproape la ritm de mers, dar pentru TDG era un timp bun, stiu ca pare incredibil. As minti daca as spune ca am coborat cu lacrimi in ochi, desi asa mi-am imaginat ca va fi. Imi venea asa un pic dar eram asa de obosit ca n-am fost in stare nici de asta. Voiam doar sa se termine mai repede. Aproape de intrarea in oras am dat de 2 tipi care mergeau, am alergat cat de tare am putut pe langa ei, n-au parut impresionati in niciun fel, e clar ca nu le mai pasa. Bucata prin oras a fost epica, toata lumea ma aplauda pe final, a fost intr-adevar impresionant. Am oprit cronometrul la 123:45 - 123 de ore si 45 de minute, nici daca voiam nu as fi obtinut un timp mai epic.
Dupa ce am trecut linia de finish am stat foarte mult degeaba si n-am facut nimic. Cursa mea se terminase si incercam sa procesez ce s-a intamplat, ramasesem fara scop in viata :)) Mihai Husleag a fost un mare om si a venit dupa mine la finish, m-a ajutat sa imi ridic drop bag-ul care se afla la 1km de finish, chiar mi l-a carat el cat am mers sa mancam la restaurant, a asteptat sa ajung in autobuzul spre camping, respect vesnic din partea mea. Un om foarte puternic, a facut o cursa buna si nu s-a chinuit asa de tare ca mine din ce povestea, pare ca are planuri mari pe viitor. Pana la camping a fost absolut horror, aveam doar 700 de metri de mers de unde ma lasa autobuzul, cred ca am facut 15 minute, ma dureau basicile, nu eram in stare sa merg din cauza drop bag-ului destul de greu si incomod, iar cel mai enervant a fost ca mai aveam vreo 300m pana la camping si a trecut o masina pe langa mine, tot la camping cazati, din aia mare cu multe locuri, m-au claxonat mi-au facut cu mana dar nu s-au gandit si ei sa ma ia cu ei in masina, poate s-au gandit ca nu vreau sa ma ia, ca e prea mica distanta, dar sincer mi-as fi dorit sa ma ajute aia 300m, recunosc ca le-am zis cateva in gand, m-au ofticat ca m-au mai si salutat desi ca nu voiau sa ma ajute :))
Sambata doar am lenevit toata ziua, n-am fost in stare decat sa stau in cort si sa mananc, am dormit undeva in jur de 15 ore, am mancat si seara m-am culcat la loc, am dormit si pana duminica vreo 10 ore cred. Per total cred ca am slabit maxim 2 kg, nu sunt genul care sa slabeasca prea usor si am si avut grija sa mananc cat de mult am putut. Nici drumul inapoi spre casa nu a fost foarte simplu, a trebuit sa refac toti pasii descrisi la inceput (metrou, autobuze, flixbus, avion), cu 25kg de bagaj, fara o pereche de adidasi dar cu o geanta in plus si o gramada de basici. A trebuit sa ma scol dimineata la 7, sa strang cortul pe ploaie, nu a fost prea placut, din contra. Din fericire totul a mers bine, am facut testul covid, am dat si de Ciprian prin oras apoi in autobuze mai mult am dormit, la fel si in avion. N-am avut pauze mai deloc, am mers dintr-un autobuz in altul, a fost o zi obositoare. Am ajuns destul de distrus acasa si real inca nu pot spune ca m-am refacut complet. Ce urmeaza mai departe nici eu nu mai stiu. Simt ca am scapat de o greutate care ma apasa, nu stiu daca voi mai fi motivat sa fac curse asa de mari pe viitor dar nu exclud nici sa o iau razna complet si sa ma inscriu la Tor des Glaciers sau stiu eu ce alta nebunie :)
